ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 15

PREUMBLARI SI ZBOR

Marturisesc! Drumul, adica zborul se sfarseste aici si acum…”

Ascultam. Imi era prea lene sa deschid ochii si sa-mi revars gandurile amestecandu-le intr-un amalgam ametitor cu imaginile in plina miscare. Imi exersam insa auzul. “Ce replici…De la vreun film, ceva…”. Nu prea ma interesa nimic. Imi gustam alene dimineata si lumina ei calda. Atmosfera se apropia de perfectiune. Aveam din toate cate putin.

Zborul e facut sa se franga la un moment dat…”

Cata filosofie in replicile astea. Am luat mecanic telecomanda. Alt canal, la rand. Defect profesional. Caut mereu altceva. Vreau mai mult. Locurile comune plictisesc simturile educate… altfel! Incepeam deja sa simt apropiindu-se haosul zilei ce abia mi se deschidea inainte.

Un avion a aterizat de urgenta pe un aeroport din…”

Doamne, ce sunt toate astea! Nu mai poti sa asculti si altceva. Mut postul iarasi si iarasi. Ochii refuzam sa-i deschid.

Nu v-ati revazut de ceva timp, pacat, nici nu veti mai avea timp…” vocea era dintr-o reclama, dar ea suna ciudat. Parca parasise sticla, patrunsese in camera si incerca sa-si faca loc prin vreo fisura in sufletul meu. Deja simteam o oarecare infiorare. Sunetul vocii si gandul meu s-au izbit atunci frontal. Am tresarit. Privirea s-a lasat prada luminii din jur. Ce cosmar, Doamne! Ce-i asta?! M-am uitat de jur imprejur. Pustiul camerei ramanea netulburat. Am visat, probabil!

“Marturisesc!” mi-am zis ironizand dialogurile de pe ecran. Am inceput sa rad singura! Radeam cu o pofta nebuna. Nu mi se mai intamplase de atata vreme lucrul asta. Ma eliberam de mine cea ursuza, de mine cea tematoare, de mine si atat. Ma rasucesc pe-o parte sa patrund intr-un in conul de lumina proiectat cu generozitate pe o jumatate din pat. O scena numai pentru mine, care pana acum statusem numai in spatele cortinelor, camerelor…Cat rasfat! Ascultam muzica…

Lasa-ma sa ma uit la tine in aceasta ipostaza//In cazul in care este pentru ultima data

S-ar putea sa fie exact cum era// Inainte sa ne dam seama…” 

O transpiratie rece.

Franturi de imagini se loveau acum nebune de membrana ochilor. Ma revedeam in multe locuri si totusi niciunde. O mie de senzatii ma incercau, dar ramaneam tintuita si fara reactii.

Gata!” am strigat. Am oprit imediat televizorul si am aruncat scarbita telecomanda  prin camera. Trecusem fara sa vreau spre o alta stare. Imi repetam ca totul e doar o aparenta. Ceva totusi lucra in interiorul meu, ceva, nu stiu, un soi de neliniste si de nesiguranta. M-am apropiat de fereastra. M-am speriat teribil de o frunza izbita de vantul usor al diminetii chiar de fereastra mea. “Tocmai aici ti-ai gasit sa te frangi…Doamne, ce am…Totul ma sperie…Simturile mele imi lasa impresia ca sunt inerte si totusi tresar la orice gest, la orice suflare, fie ea si fireasca, naturala, banala intr-o zi normala.”

Gata, la munca! Linistea nu e pentru mine!”

„Isihia!”

Telefonul suna neindurator umpland cubul camerei cu nesfarsite ecouri enervant de insistente. Ma arunc violent asupra lui. Raspund fara sa ma uit la apelant.

“Buna dimineata! Nu m-ati mai cautat…Am gresit cu ceva? V-a suparat tata? Ce s-a intamplat? Pareati atat de interesata de cazul meu?! Si…nu mint!” Am scapat aparatul din mana. Sunetele ieseau poruncitoare si cu o vadita nuanta de repros. Tanara de la hipnoza imi cerea explicatii. Dar vocea, nu era a ei. Ca de obicei. Era puternica si rece. Retraiam momentele de la filmari…acele filmari. Groaznic. Ma temeam, fara sa realizez. Nu reuseam sa articulez niciun cuvant si cu atat mai putin sa leg o discutie cat de cat rationala. Nu aveam nicio scuza. Nu-i puteam explica nimic din coincidentele care ne apropiau atat de mult. Mai era si fratele meu la mijloc. Descoperirile lui.

Da, trebuie sa vorbesc intai cu el. Apoi iau o decizie in privinta fetei.”

Am oprit brusc monologul ei… Telefonul a incercat: suna la intervale de cate doua-trei minute. I-am oprit sunetul si l-am aruncat in geanta. Pentru ca traiam o imensitate de nehotarare, am cautat mobilul printre agende, foi si pixuri. L-am luat hotarata sa-mi sun fratele. Intre timp, strangeam lucrurile de prin camera. Am ridicat si telecomanda cu bateriile ravasite pe covor. Din nou, televizorul…O stirista agitata anunta in varful buzelor:

“Accident aviatic in Anglia…Nu se cunoaste numarul victimelor, Majoritatea erau turisti greci. Iata ce au declarat rudele impietrite de durere: “Abia decolasera…De cateva minute! Atat de tineri…Zborul e facut sa se franga la un moment dat…” Lacrimi…disperare…deznadejde!

Telefonul era mort.

Zborul, zborul, zborul!” repetam ca pentru mine… 

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s