ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 13

FĂRĂ CONTUR

M-am rasucit. Brusc. Alesesem un alt unghi. Sa vad mai clar. O parte diferita din acel moment. Fara sa vreau, m-am trezit o dunga de om pierduta in patrulaterul ingust al ferestrei imense dintr-o cladire de birouri. Din redactie. Priveam, dincolo de cuvinte, tabloul anonim al fugii urbane. Adulmecam suflete indepartate. Mi se parea ca locuiam la capatul lumii mele, departe, intr-o lacrima suspendata, care usor si timid mi se prelingea pe fata.

”-Ti-am spus ca la mijloc e altceva. Nu vrei sa ma crezi…” Vocea psiholoagei cu care colaboram la emisiune ma lasa rece. Nu ma puteam concentra pe ideile ei fixe. Nu acum. Nu aici.

Ma concentram pe altceva. Ma abandonam tot mai mult imaginii ce se derula ametitor in fata ochilor mei. Am clipit. Am privit dincolo. Transparenta sticlei dinaintea mea anula banalitatea clipei si lumii din jur.  Ma uitam acum la mine. Eram un contur nefiresc, din care clar se citea doar o pereche de ochii vii … Simteam nevoia sa ma apropii de fereastra. Sa devin certitudinea propriei mele viziuni. Ochii reali au intalnit ochii iluzorii din carnea rece a geamului… M-am pierdut in ei. Am devenit identici. Eram eu cea de-acum ascunsa in chipul celei de-atunci…

”-Draga mea copila, am ramas doar noi.Trei personaje. O singura poveste. Restul actorilor au gasit o scena mai buna.”

”-Bunicule, tu…”

”Ce-i, copila, stau de minute in sir langa tine. Incerc sa dau curaj sufletului si avant vorbelor. Incerc sa-ti spun totul despre ei. Despre tacerea lor. Uite-i, sunt acolo. Ii vezi…”

”-Bunicule, tu…”

”- Da. Stiu. Sunt departe. Dincolo de apus.”

”-Bunicule, tu…esti aici langa mine. Tu.”

”- Mereu. Langa voi. Cu gandul la ei. Daca strapungi cu indrazneala linia orizotului, ii poti vedea. Contururi. Sunt undeva acolo. Sunt undeva aici. Sunt peste tot. Ne vad, ne aud, ne petrec cu eternitatea lor clipele noastre mult prea masurate. Pentru ceea ce-ti voi povesti, nimeni nu poate fi vreodata pregatit …

”-Am mai auzit undeva vorbele astea…”

”-Da, se prea poate. Toti trecem prin asa ceva. Nimeni nu se bucura de vreun tratament special. Totul e sa nu plangi! Atunci te indepartezi de orizont, de sperante, de intalnirea cu ei.

Stii, cand parintii v-au adus in vacanta aici, era pentru prima oara. Bunica radia de incantarea regasirii. Se umpluse curtea de rasete si sufletul nostru dadea pe afara de fericire. Prima data zburdati in voie pe pamant, aici in tarana, nu pe cimentul strazilor prafuite din oras. Aveati aer. Aveati liniste. Aveati marea si pescarusii. Stapaneati totul, dar mai presus de orice ne stapaneati pe noi.

Bunica a vrut sa fie o zi speciala. S-a gandit sa va faca o surpriza – sa va scoata in larg cu mica ambarcatiune a unui bun prieten din sat. Pe moment ideea m-a bucurat. Enorm. Dar apoi ceva m-a intristat. Teribil. Eu am refuzat-o din start. Nu stiu de ce. Brusc nu aveam chef de valuri in acea zi. 

M-am oferit sa raman cu voi. Sa ma bucur de agitatia talpilor mici, care bateau curtea in lung si-n lat. Toti au incercat sa ma convinga sa renunt la incapatanarea mea. Dar n-a fost chip. Insistentele lor ma iritau si ma faceau tot mai respingator. Am ramas la tarm, pe nisip. Mut. Cu voi alaturi. Ei au iesit veseli in larg. Nu le-am facut nicio clipa cu mana.

Pe masura ce mica ambarcatiune se departa, pareau niste imagini sterse, transparențe ale imensei sclipiri a marii. Voi chiuiati de pe mal spre ei. Eu, nimic. Nu ne mai auzeau.

Intr-un final am hotarat sa mergem acasa. Am stat prin curte cu voi ore in sir. Nu realizati, pentru ca erati prea micuti, dar ochii mei ramasesera lipiti de luciul apei. Ii simteam grei. Ii simteam umezi. Nefiresc de ploiosi.

Pe la amiaza, nefirescul privirii mele s-a pierdut in stratul gros de nori negri care ne-au acoperit intai cerul trasand pe el, din cand in cand, liniile de foc ale fulgerelor, apoi ne-au acoperit cu totul pe noi, oamenii. Am intrat in casa veche. Stateati catarati pe ferestre. Cercetati zarile. Iarasi si iarasi. Vi se facuse deja dor. Un dor nebun. De ei. Dar nu scoteati o vorba. Vuietul marii cu valurile acelea imense si cel al furtunii se unisera. Cat de sinistru arata totul. Era aproape intuneric. Lumina, o biata poveste disparuta fara urma. La mine nu va uitati. Nici nu ma stiati prea bine. Vorbisem mai mult la telefon. Dar, acum, pentru voi eram un strain. 

Un zgomot infernal. Am crezut prima data ca s-a rupt ceva din acoperis. Nu. Usa casei rasuna sub puterea unei batai prelungi. Ati sarit unul in bratele celuilalt. Erau mai multi oameni din sat. Uzi pana la piele. Dincolo de apa ce le siroia peste fete, privirile acestora transmiteau ceva. In tacere. Am simtit imstantaneu cum ceva se rupe in mine. Ma dezintegram fara speranta. Eram in viata, dar viata nu-mi era acum de niciun ajutor. Ma incurca. Cumplit.

M-au luat deoparte: ”Furtuna a adus la mal o parte din vas. Era foarte vechi. Restul…s-a dus. Ii asteptati. Uita-te la cei mici! … Dar, azi, i-am pierdut. Nu i-a mai vazut nimeni de ore bune. Mai stam sa se linisteasca vremea. Apoi pornim sa-i cautam. Trebuia insa sa stii de la ce pornim. Marea i-a luat la ea. Fii puternic, omule,  pentru ei.”

Ultimele vorbe nu am mai avut puterea sa le ascult. Am fugit nebun de furie prin zloata nenorocitei zile. Am daramat si am ridicat zidurile vietii mele, povestii noastre, destinului lor. As fi vrut sa ma razbun. Sa urlu. Sa arunc intreg pamantul peste ea. Peste marea mult prea flamanda. O uram. Ma uram pe mine ca nu le-am facut cu mana…pentru ultima oara. Ma simteam vinovat. Am vrut sa ma arunc in valuri, dar ele ma goneau mereu spre mal. M-au gonit pentru totdeauna spre voi. Spre consolarea sufletului meu. Vecinii de pe ulita m-au gasit abandonat nisipului, in mijlocul furtunii. M-au readus acasa.

Cine isi putea inchipui ca prima noastra intalnire mirosea a vesnicie…

Ca la un semn, am ridicat toti ochii spre voi, copii nevinovati, bieti orfani, asteptand cu nasucurile lipite de geam venirea mamei, a tatalui si a bunicii. In locul lor, singurul care avea sa va mai intampine de atunci incolo eram numai eu. Bunicul!”

”-Bunicule, tu…”

„-Sa nu plangi..Asculta povestea. Atat.”

Stateam cu capul pe umarul lui batran. Eram ascunsi la un capat de dig, printre pietre. Valurile incercau in zadar sa ne prinda. Nu mi-era frica. Eram impreuna cu el. Eram impreuna cu ei. Ascultam o poveste. Despre eroii plecati ai vietii mele. Taceam ca sa nu plang, taceam ca sa ma impac eu cu mine. Vocea bunicului era stapana absoluta peste sufletul meu. Iar eu trebuia sa fiu sprijinul fratelui meu, urmand sa-i spus, dupa un timp, la randul meu, aceeasi poveste. Despre viata noatra furata. Intr-o forma usor rupta de realitate, acceptabila pentru fiinta plapanda a unui copil.

Am clipit.

”-Mai esti cu mine, draga mea?! Mi se parea ca strigi pe cineva. Pe bunicul tau sau … Ai patit ceva?”

Imaginea de la fereastra, o apa atat de clara. Am atins cu mana fereastra. Totul s-a sters. In urma atingerii, ramasesera masinile care continuau sa caxoneze. Iar sirurile nesfarsite de oameni alergau in susul si-n josul acelasi tablou anonim. Ochii mei pierduti printre transparente de sticla isi lipisera pleoapele in semn de ramas-bun. Disparusem.

Pastrasem lacrima prelunga pe obraz.

M-am rasucit. Brusc. Alesesem un alt unghi. Psiholoaga ma privea cu emotie si un soi de compasiune.

”-Ce-i cu tine?! Ai patit ceva? Asa de mult te-a impresionat povestea asta?!”

”-Nu, nu…Mi-am amintit ceva din povestea mea.”

”-Plangi…”

”-Nu, ma eliberez…de contur.”

***

”-Gata, toata lumea isi strange bagajul si plecam. E suficient material. Iti multumesc mult, domnisoara! Te-ai comportat excelent. Mai ales la final.”

”-Da, v-a placut?! O, Doamne, nu-mi vine sa cred. Am fost atat de reala?”

”-Ai fost…”

Ultimele cuvinte rostite acestei fetiscane. Ultimele. Simteam nevoaia sa ies dintr-o scena ajunsa in pragul dezastrului. In fata tuturor se derulase in ultimul sfert de ora o parodie de televiziune de cea mai proasta calitate. Incredibil. Priveam fara reactie. Mi se parea inca o data ca intre noi si ea, eroina, s-a interpus cineva… un cineva care ne bruia sentimentele si gandurile. Sarmana fata incepuse sa povesteasca exclusiv prin gesturi ceea ce simtea de atata timp. Dar urmarindu-i atent gesturile ii patrundeai falsitatea. Atat. O inghesuiala teribila de schimonoseli, de trairi prefacute, de miscari desucheate ale corpului firav si inexpresiv. Din cand in cand simteam privirea insistenta a cameramanului cerandu-mi, implorandu-ma sa dau STOP. NU, de data aceasta, NU. Imi propusesem, pe timpul si nervii mei, sa intru in acest joc, sa strabat labirintul misterelor din mintea acestei tinere si sa ajung, in ce le din urma, la final. Eu, castigatoare. Trebuia sa fie un semn cat de mic care sa ma traga spre valtoarea aceasta de intamplari ciudate. Trebuia. Nu mi-a luat mult pana sa desifrez codul ascuns din spatele dansului prozaic al eroinei mele. Ochii ei ii cautau in permanenta pe ai mei. Remarcasem asta inca de cand dadusem REC. Se prefacea a fi o paiata, dar rasul ei era o jale infinita. Pupilele i se dilatau instantaneu cand auzea respiratia tatalui partas la intreaga scena. De fapt fiica executa indicatiile regizorale ale tatalui.

”-Uitati, asa plange, asa doarme, asa viseaza, asa se uita la biletul misterios…Asa, asa, asa…”

Echipa nu ii intrerupea. Era propriul lor show. Propriul lui scenariu, al tatalui, omul acela bun, exemplar, care ii ”inseninase” zilele noroase si ii linistise fiicei toate furtunile din drumurile scurtei ei vieti.

Dar, ea, ce avea de spus?! Din cate observasem seria dezvaluirilor ei ajunsese la o cotitura. Prapastia nesigurantei o amutise inca o data. Nu se stie pentru cat timp.

La final, am rugat-o sa se priveasca in oglinda si sa-mi spuna ce vede. Atunci s-a dat de gol. Prefacatoria si teatrul ridicol jucat erau fâșii sterpe de pamant asternute la picioarele parintelui plecat pe un drum propriu.

”-…mama, nu plange!”

”-Ce tot bangui acolo, copila mea?!”

Un tremur inchis in ovalul obrajilor palizi.

”-Nimic, tata. Eram uimita, sub lumina reflectoarelor, asa trasa la fata cum sunt, ca aduc si mai mult cu mama, nu crezi?”

”-Haide, lasa prostiile si termina ce mai ai de facut, e noapte. Poate vor si oamenii astia sa plece pe la casele lor, nu crezi?!”

”-…mama, sa nu taci!”

Ochii nostri s-au intalnit din nou, din spatii diferite. Ce distanta! De aceasta data n-au mai negociat nimic. Pur si simplu au tacut vorbind mai mult ca pana acum.

***

Amintirea acelei seri n-o voi sterge din mintea mea niciodata. M-am simtit la un pas de a primi un mesaj, dar n-am stiut daca eram suficient de pregatita s-o fac. Asa am pierdut totul. M-am reintors printre oameni. M-am aruncat in realitate. Multe zile si nopti de atunci am intors pe dos toate starile si senzatiile traite, am reluat imaginile la nesfarsit. Nimic. Totul era inchis. Am renuntat. N-am mai vrut sa dau aceasta editie a emisiunii pe post, sub pretextul ca era falsa, mult prea falsa. Toti ma priveau ciudat. Ma invinovateau.  Dupa atatea ore de filmare. Dupa atata munca. Munca lor, a intregii echipe. Dupa atatea inteviuri. Dupa o asa hipnoza.

I-am scris fetei. Un bilet. Am luat adresa dupa plicul trimis de ea la redactie.

”Ne oprim aici. Nu stiu daca finalul suna a ”deocamdata” sau a ”totdeauna”. Traieste-ti viata. La fel fac si eu. Lasa trecutul sa taca. Nu-l mai forta sa vorbeasca. La fel ca tine, am incercat acest lucru si eu. M-am ales in schimb cu ani de nelinisti, de intrebari sacaitoare. Intr-adevar. Recunosc.  Nu am fost tocmai obiectiva in acest caz. M-am implicat sufleteste. Am simtit de la prima citire a mesajului tau ca avem ceva in comun. Acum cand am aflat ca umila casa a bunicului meu a apartinut familiei tale, totul m-a bulversat. Prefer sa renunt. Fug de cuvinte si ma zidesc singura in propria-mi tacere. Lasa trecutul sa taca. Ingaduie-i acest unic privilegiul. Nu am inteles misterului biletului acela de intrare la muzeu si nici cum de ajunsesem sa impartim amandoua cate o jumatate. Oare care din parti detinea cheia misterului? A mea sau a ta? E mai bine asa. Mergi mai departe pe drumul tau si dezobisnuieste-te sa mai intorci capul spre trecut. Nu mai incerca sa-ti masori pasii suprapunandu-i pe urmele altora. Acelea nu le apartin decat lor. Traieste pentru viitor. Marturiseste-te!”

Am incheiat de parca abia acum incepeam sa scriu biletul. Placerea mea teribila de a scrie ma facea sa ma joc cu vorbele, sa le arunc si sa le prind mereu in cu totul alta ordine. Imi placea sa scriu bilete. Dar si mai mult imi placea ca le impatuream si le ascundeam in vreo carte sau le abandonam prin vreo agenda. Asa puneam eu punct.

Biletul acesta a sfarsit la fel. Cu adresant, dar fara destinatar. Am considerat ca trebuia eu sa ma eliberez. Apoi sa tac. Firesc.

Au urmat telefoanele bietei fete, telefoanele tatalui. Am refuzat sa le mai dau vreo veste. Am preferat o ruptura brusca si seaca. Ridicol de seaca. Stiam ca uitarea isi v-a intra in rol si v-a sterge legatura falsa dintre noi. Dar chiar imi doream acest lucru?

Realizam cu fiecare zi care trecea ca fuga mea avea tot mai mult un gust teribil de frica…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s