ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 12

SOMNUL

Aerul din jur devenire irespirabil. Toti eram captivi ai unei incordari teribile.

”- Vino! Da-mi sa ma mai uit o data la poza de pe telefon. Da… ei sunt.”

Fata vorbea doar pentru ea, iar chipul ii era o masca stranie. Ingrozita isi ridica privirea din ecranul telefonului spre mine. Simteam frica.

”-Vino! Am atatea sa-ti marturisesc.”

M-a prins strans de mana si m-a tras spre centrul camerei.

”-Crezi ca baiatul din echipa ta mai poate astepta afara zece minute. Incerc sa adun totul intr-un timp limitat. Imi strang viata intr-un pumn de clipe si ti-o asez cu incredere intre palme. Nu sunt vorbe de prisos, sa stii. Nici poezie…Dar ceea ce-ti voi povesti ai zice ca e rupt din paginile unei carti… cunoscute.”

”-Mergi la o cafea si te chem eu, nu te uita urat la mine. Terminam imediat. Daca mai comenteaza cineva sa vina la mine. Stiu ca s-a facut tarziu. Asta e. Sacrificiu…Maine ai liber, oricum!”

Usa incaperii s-a inchis alunecand de la sine. Am ramas singure.

”-Am cel mai bun tata din lume. Sa nu il banuiti cumva de vreo agresiune. S-a chinuit cu noi. A muncit pentru noi. Nu am ce sa-i reprosez. S-a chinuit intai cu mama. Ea facuse o obsesie din a se intoarce in Italia. Intr-un anume loc. Intr-un oras anume. Verona. La inceput, tata i-a facut pe plac. Dar lucrurile se inrautateau. Cand plecam de acolo, mama era atat de tulburata. Imi dadea impresia ca acolo cauta ceva si nimeni nu-i oferea suficient timp sa gaseasca. Plecarea era un soi de pedeapsa pentru ea. Mama si tata ajungeau adesea la cearta. Tata cerea explicatii, mama tacea. Niciodata nu a deschis gura sa explice vreun lucru in privinta asta. Niciodata. Pe mine ma goneau mereu in camera mea. Initial, o uram pentru ca urletele ma infiorau. Apoi, am inceput sa simt mila. O mila imensa. Nu am inteles de ce. Lipsa banilor ne-a readus acasa in Grecia. Cu banii obtinuti de bunici din vanzarea casei, am reusit sa ne mutam aici.”

Liniste.

”-Cine esti, de fapt?”

Am sarit speriata.Nu recunosteam vocea. Mi-am rotit privirea. Eram doar noi doua.

”-Cum?!” Am incercat sa trag de timp. ”-A…poate vrei sa ma intrebi de unde am fotografia asta?!”

”-Cine esti, de fapt? Ce vrei de la mine? De ce participi tocmai tu la filmari? Colegul tau mi-a marturisit zilele trecute ca nu faci chestia asta in mod normal. Niciodata, de fapt. De ce acum?!”

Devenisem tinta unui interogatoriu. Eram cumva incoltita.

”-Vrei sa te uiti la mine cand imi vorbesti? Imi place sa am in fata omul care mi se adreseaza. Nu vorbesc la pereti umani.” Ridicasem putin tonul, ca o forma de scapare.

O rotire. Privirea fetei era … de nedesris. Apriga. Rece. Altfel.

”- Ne cunoastem cumva?!” Glasul ii revenise la normal. Privirea era aceeasi.

”-Din cate stiu eu, nu. Esti un caz venit printr-o scrisoare la redactie. Iar poza asta mi-a fost trimisa de fratele meu. El e acum la noi acasa.”

”- La voi acasa, hmmm! Ce ironie!”

”- Intoarce-te, te rog, vreau sa-ti vad fata!”

”- Da, e casa copilariei noastre… Intr-un sat de la malul marii. El a venit special din Anglia. E istoric. A descoperit ceva, iar acum cauta confirmari. Mai devreme scormonea printre niste acte, poze vechi, nume necunoscute. Ceva i-a atras atentia. Numele asta de familie, uite, aici, l-a trecut in josul mesajului. Mi-ai spus la un moment dat acelasi nume. Era al bunicilor tai. Mi s-a parut o coincidenta stranie. Ce lume infima. Eu nu cred in coincidente.”

”-Dar, ei, cei de Dincolo, cred!”

”-Despre cine vorbesti?!”

Evita un raspuns clar. Facuse o rotise completa. Isi ascundea privirea.

”-Ei sunt bunicii mei. Acei oamenii din poza ta.

”- Atat de tristi.”

”- Erau tristi. Venise momentul sa vanda. Erau tristi din cauza alor mei. Erau nelinistiti. Ne vroiau iarasi acasa, langa ei, in Grecia. Dar parintii mei colindau in lung si-n lat lumea. Bunicii nu-i intelegeau. Erau tristi si dintr-un alt motiv, care le-a adus cumva si disparitia. Mult mai speriati erau pentru ca deschideau o imensa poarta a Lui, spre o alta familie. Dar nu aveau incotro. Asa fusese scris. Ceilalti, ai tai,  din fotografie radeau, in schimb.Vezi?  Erau fericiti. Nici nu banuiau ce avea sa-i astepte. Chiar daca le-ar fi povestit cineva nu ar fi crezut. Doamne, mai bine o mistuia focul. Asa se oprea calea Lui.”

”-Ce tot vorbesti acolo? E o casa blestemata sau ce? Parca suntem in filme de groaza…” Nu mi-am putut stapani o grimasa ce suna a ironie.

”-Nu e bine sa razi de Trecut…Nu se cade?!”

M-am intors si eu mecanic cu spatele. Am simtit ca lesin. Erau vorbele bunicului, din seara aceea. Doamne. In ce m-am bagat?

”-Asadar,ne cunoastem…?”

Deschise un sertar ingust din dulapul vechi de lemn. Cotrobai putin printre agende si dosare. In cele din urma flutura in aer ceva scos de acolo.

„- O am si eu. Poza asta mi-a fost pusa in maini de cand eram mica. Mama a primit-o in plicul care-i anunta decesul bunicului. E identica cu a ta. Am recunoscut-o imediat. Ce coincidenta! A mea e un pic mai stersa. Mama a plans peste ea zile la rand. Sarmana! Asadar, iata un verdict ciudat. Inca unul pe seara asta. (vocea capata o asprime nefireasca, din nou) Pai acum vom discuta altfel. Deci ai tai au cumparat casa. Livada. Curtea. Tot. Iar fratele tau, cauta…Bine ca sunt toti in regula!”

”-Nu. Nu sunt. Au murit. Toti. Rand pe rand. Am ramas doar noi. Eu si fratele meu. Atat.”

”-Si voi veti…”

”-Cum?! Vorbeste!”

Imi venea sa urlu. Simteam ca ma adresam unui intreg univers. Eram revoltata. O furie fara margini ma cuprinsese fara sa-mi dau seama. Cineva radea de mine sau cum?!

”-Ai puteri paranormale?! Venisem aici sa te ajutam. Vad ca incepi tu sa ne tratezi…”

Liniste.

”-Nimic. Iarta-ma! Te-am tulburat. Nu te supara pe mine. Nu vreau sa te rastignesc pe un zid. Mai bine sa-mi tin gura.”

”-Vorbeste acum…” Am tipat atat de tare, ca toti cei din echipa au navalit in camera.

”-S-a intamplat ceva? Ai patit ceva? Doamne, ti-e rau, esti alba ca varul.” Psiholoaga ma trasese intr-o parte si ma imbia sa beau un pahar cu apa. Respiratia imi era accelerata. Furia nu disparea.

Am deschis brusc ochii.

Noapte. Multa noapte. Iar eu ma adanceam si ieseam la suprafata dintr-un somn profund ca din marea copilariei mele. Inotam in noapte, prin mintea mea, prin fiinta mea.

”Am visat…Verdictul ma linistea!”

Pleoapele s-au lipit. Iarasi.

” – Vino! Uite acesta este lucrul care poarta in el secretul mamei. Ti l-am aratat si mai devreme. El, biletul de aici, este secretul revenirii ei in acel oras. Cu durerea asta in suflet a plecat de langa noi. Pana in ultima clipa i-a cersit tatei o ultima calatorie acolo. Tata deja o credea nebuna, dar o iubea prea mult. Nu a povestit nimanui niciodata chinul vietii alaturi de ea. Dar, s-a pricopsit cu mine, sarmanul…el, un biet om…”

Rasul ce-i cuprinsese ovalul fetei i-l imprumutase altcineva. Era ca intr-o transa. Ea devenise scena pe care se perindau alte si alte suflete.

”Noapte bună, noapte bună! Aşa mâhnire dulce-i despărţirea…” (1)

„-Vrei sa repeti? Nu te-am inteles!”

”-Ce sa-ti repet. N-am zis nimic.”

”-Ba da…Ai zis ceva in soapta…”

”-Nu, cred ca te inseli.”

”- Intr-adevar ma pregateam sa-ti spun ceva. Ceva pentru care nimeni nu poate fi niciodata pregatit. Doamne, cate negatii in cateva secunde.”

Prea tarziu insa, caci usa dormitorului se tranti de perete. Am ramas ca un tablou captiv intr-o rama stramta si prafuita. Nu miscam. Colegii mei incercau fara succes sa-l opreasca pe tatal nemultumit.

”-Draga mea, sa nu uiti sa-i spui doamnei producator de nenorocitul asta de bilet. Unde l-ai pus?! Uite-l e tot aici, la capul patului. Parca iti atrasesesm atentia sa nu-l mai lasi aici. Atat de aproape de tine, de mintea ta. Nu ma asculti. Parca-ti vreau raul.”

Cu mersul apasat, facandu-si greu loc printre cabluri, printre camerele de luat vederi, omul ridica in aer, intr-un gest de falsa glorie, bucata de hartie mototolita si stasiata la un capat.

”-Nu era destul de jerpelita, de atatia ani de cand o pastram, ai tot privit-o si pipait-o ca in curand nu o sa se mai inteleaga nimic din ea. Atunci sa vad cine te va mai crede. Cine, spune-mi, draga mea copila?!”

Fiica se refugiase din nou in coltul ei sigur din imensul pat, mostenire materna. Era iarasi ghemuita si cu ochii ascunsi sub genele lungi. Tremura. Tatal abandonase tonul ironic si apasat, in favoarea unuia scazut, ca pentru sine:

”-Da, de la nenorocitul asta de bilet te-au apacat toate nebuniile. Nu mai vorbesc de cele ale sarmanei tale mame. Doamne, ce blestem pe capul meu…Spune-le, haide…”

Ii urmaream atenta gesturile sarmanei adolescente. Se temea. Din reflex ascunsese pana si telefonul meu sub perna de langa ea. Ascundea de fapt poza primita de la fratele meu.

”-Pleaca…Lasa-ma, te rog…” nu-si dorea sa tipe. Isi controla gesturile, isi masura cuvintele. Mainile o dadeau insa de gol. Erau transpirate si nu se oreau din spesme.

”-Intrebati-o!”

O izbucnire nervoasa ii inunda fata tinerei cu siruri nesfarsite de lacrimi.

”-Sa plec, bine, dar, atat te roaga tatal tau, nu uita sa le spui de asta. Bine?!”Restul e tacere!”

”- Amatori de clasici?!” am incercat timid sa indulcesc firul dramatic al discutiei.

”-NU!” mi s-a raspuns sec si la obiect. Isi fixa odrasla cu o privire taioasa, acuzatoare. Pe noi ceilalti nu ne mai vedea. Iesisem din campul lui vizual. ”NU! Nu stiti cum sunt pentru mine noptile, cand ii aud soaptele pierdute printre buze sau urletele aruncate intr-un gest umil de eliberare. Nu stiti, credeti-ma! Nu aveti nici cea mai vaga idee cum sunt acele nopti. Moarte si inviere. De atata timp. Si, da, restul e tacere. Nu stiu si nu vreau sa aflu cine a spus vorbele astea.Restul zilei ramane o imensa tacere intre minne si copilul meu.”

”-Linistiti-va!” i-am cerut sarmanului om. Se vedea ca sufera. Avea evident impresia ca noi nu-l putem intelege pe deplin. ”Dati-mi si mie biletul acela…”

Abia atinsesem hatia ingalbenita, ca am simtit o taietura adanca in buricele degetelor. Ce usturime!

”Dorm si visez?!”

”- Auuu!” am tipat, deschizand ochii. Pluteam tot in noapte. Aceeasi noapte.

”-Oare nu reusesc sa dorm nici macar o ora in noptea asta!”

Ochii mi se lipisera. Iarasi. Somnul ma cuprinsese. Revenisem la filmare, in camera fetei, stand incremenita cu biletul cel vechi in maini. Scria ceva in italiana. Avea si un pret. Trona mare si ceva mai clar un singur cuvant VERONA. Imi revenea, prin vis, un gand, Recunoasteam pana si vocea. Era a fratelui meu:

”…vechii proprietari erau mari amatori de plimbari, oameni culti. In mana am pastrat pe timpul scurtului meu episod de relaxare un bilet de intrare la un muzeu din Italia. Era pana si rupt la un capat. Era de la … ”

Intr-adevar avea un capat rupt, semn ca se intrase cu el. Nu aveam locatia exacta… Iar fratele meu nu ajunsese sa mi-o comunice. Era acolo pe jumatatea lui de bilet. ”Doamne, e un joc, in care noi suntem marionetele cuiva?!  Totul se leaga, aici, in somn…”

Deschid brusc ochii. Soarele navalea deja glorios prin fereastra imensa.  Imi aminteam cu exactitate visul…”Totul a fost in somnul meu …” Nu am reusit sa-mi duc vorbele la bun sfarsit. Taraitul telefonului m-a bruscat mai puternic decat am crezut, trezindu-ma din orice reverie. ”-Vino aici! Urgent! Trebuie sa vii, sa te convingi cu ochii tai…” STOP. Liniste.

Vocea fratelui meu venise in timpanul meu de niciunde si disparuse la fel, in neant.

Nu mai intelegeam nimic.

M-am trantit iarasi pe patul rece al diminetii, tinandu-mi ochii larg deschisi. Priveam tavanul inalt si alb. Somnul isi punea amprenta pe realitatea diminetii mele. Imi aminteam in detaliu cum am terminat filmarea epuizanta din casa acelei familii. Ca intrata intr-un nou rol, dintr-o cu totul alta piesa, fata s-a linistit miraculos. Urmele lacrimilor nu se mai distingeau. Alt personaj. Alta masca. Nimeni nu ne-ar fi crezut ca a plans in seara aceea. Noi eram nebunii scenei. Parca cineva ne luase mintile, pentru ca nu ne trecuse nicio clipa prin cap sa filmam. Acum, copila isi spunea discursul, acelasi din scrisoarea lunga trimisa in redactie. Era altcineva, o fiinta impersonala, lipsita de orice traire. Era un om sec care executa mecanic gesturi atent calculate si studiate. Ne conducea mintea si gandurile pe drumurile dorite numai de ea. Ne domina. Nu puteam devia niciun grad. Totul era drept si clar. Harta perfecta a povestii ei oficiale. Ne exemplificase teatral somnul agitat, schimonosindu-si fata in tot felul de grimase, rasucinduse, aruncand cearsafuri dincolo de buza patului vechi. Nu mai intelegeam nimic. Sau poate intelegeam totul. Caci la intreaga scena asistase cu rasuflarea taiata, tatal…de departe extrem de multumit de prestatia fiicei. Dar ochii lui aveau o culoare aparte. In ei se intrezarea dorinta de capitulare. Il citisem corect si obiectiv. Caci intr-un final, un suvoi de lacrimi l-au facut sa paraseasca in graba si fara vreo explicatie incaperea. Era prea mult.

”-Gata! Ma trezesc.  Trebuie sa scap din capcana asta vicleana a somnului…!”

M-am intors intr-o parte convinsa ca voi gasi puterea sa cobor din pat.

Somnul insa avea pentru mine un cu totul alt plan!

 

 

 

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 12&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s