ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 11

SECUNDA TRECUTULUI

Marturiseam ca pentru mine. STOP. O scurta, dar precisa telegrama pe care mi-o adresam. Aveam nevoie de o pauza. Intreg corpul imi cerea un repaos din alergatura ciudata prin viata mea, prin viata altora. STOP. Un mare semn de oprire la un capat de drum. De ce ma implicam atat de tare in povestea tipei. De ce? Era un gest involuntar. Nu era la mijloc nici mila, nici teama. Era altceva. Ea devenise cumva cheia care-mi deschidea usa unui mister neelucidat din seara aceea fatidica. Era cumva o sansa sa ma vâr printr-un colt de fereastra deschisa spre Dincolo; sa-l mai vad o data pe bunicul meu. Era sansa mea la liniste si la descifrarea codului tacerii de atata amar de vreme.

Doamne, am filmat atatea emisiuni, atatea povesti, atatia oameni mi-au trecut calea si am ramas inerta la umbrele lor. Dar…acum…nu trece o clipa fara sa simt ca-mi pocnesc tamplele de atata apasare. Verdictul se lasa cautat in timpuri de mult scurse. Asteptarea intalnirii cu trecutul este o incercare absoluta a fiintei mele.

Gandul imi hoinarea prin minte ca un pusti cu pantalonii sumeticati intr-o zi estivala. Nu avea astampar. Intorcea din cand in cand privirea in spate sa vada daca il urmeaza si alte ganduri. Dar astazi era singur in calea lui. Singur. Lipsit cumva de logica. Ii lipsea pana si umbra. Ce gand, ce golan de gand umbland alene si fara vreun scop anume prin fiinta mea obosita de cautari, obsedata de confirmari, rapusa de iluzii.

Un mail…

”Draga mea, asa cum ti-am povestit, am venit ACASA. La pranz eram deja acolo. La casa de la tarmul marii. In gradina noastra, care din pacate nu mai seamana a nimic. Nici livada nu mai exista. Totul e la pamant. Sau foarte aproape de el. M-am grabit sa ajung, pentru ca, de la birou descoperisem ceva si eram tare curios sa aflu adevarul. Asa ca m-am imbarcat in primul avion si iata-ma. Ηελλαδα μου! Cu riscul de-a te supara rau pe mine, iti marturisesc acum ca nu voi ajunge sa te serbez anul asta. Dar am motive intemeiate. Ma grabesc sa incep cautarile. Revin. Aici totul se risipeste incet, dar sigur, totul e ca nisipul plajei: se degradeaza pana la disparitie. Casa inca mai rezista. E singura in picioare. Nu stiu cum reuseste. Cautand la birou, prin tot soiul de acte si arhive, am dat peste ceva care sigur ti-ar starni curiozitatea. Dar am nevoie de o confirmare…

Ma opresc aici deocamdata. Podul cam scartaie si ma incerc sa profit de orele cat soarele imi tine loc de sursa de lumina. Noaptea trebuie sa ma retrag la un hotel. E la kilometri departare de aici. Ma grabesc…sper sa am suficient timp.

P.S. Sper sa nu calc pe vreo matraguna!”

”- Crezi ca putem incepe filmarea?! Se lasa noaptea, iar tatal pare din ce in ce mai agitat. Nu stiu de ce. Doar ei au apelat la emisiunea noastra.”

”-Cum?!”

”- Fata te asteapta in camera ei. S-a linistit. I-au refacut machiajul. sa-i dam drumul. In casa asta parca pica peretii pe noi. E o apasare…E ceva nefiresc. Greu.”

Cata dreptate avea bietul cameraman. Intr-adevar am simtit nevoia sa parasesc incaperea, in care incepuse intreaga drama a tinerei. Cineva se juca in permanenta cu mintile noastre. O lasasem pe biata adolescenta sa-si traga un pic sufletul. O impinsesem cu mult prea multa  cruzime intre caramizile sparte ale zidului marturisirii. Nu-i ramanea decat sa ma aprobe, ca sa scape de rafala de intrebari taioase si directe. Nu imi statea in fire sa fac asa ceva. Dar acolo, in camera, toti eram niste marionete. Acolo se adancea indoiala, acolo adevarul isi pierdea conturul, acolo ne dezumanizam. De ce?  Cui ii folosea acest joc?!

Alt mail.

”-Imediat incepem…Stai un pic!”

Deschid rapid laptop-ul.

”Cred ca fac o minunata alergie de la atata praf. Nici nu realizezi cate lucruri am gasit aici in pod. Aici trebuia sa ne jucam in copilarie. Ar fi fost mult mai palpitant. Dar poate pana vindem, dai o fuga pana aici sa vezi cu ochii tai ce ai pierdut, fara sa vrei…Am dat peste o cutie veche cu acte de-ale bunicului. Am gasit o multime de poze si alte prostioare. Am gasit, ca sa trec direct la subiect, un act de vanzare -cumparare. Caci, daca nu stiai, iti spun eu ca am o prima confirmare. Casa nu a fost de la inceput a lor, a bunicilor nostri. Vad aici un alt proprietar. Pare dupa nume sa fie din partea locului. La fel si sotia lui, coproprietara si ea. De ultima parte a contractului atarna intr-un colt o fotografie. Bunica si bunicul, iar alaturi de ei, fostii proprietari. Un el si o ea. Mult mai in varsta ca ai nostri. Ce oameni sobrii. Nu-i cunosc. Ar fi culmea! Incerc sa-ti atasez o poza cu telefonul meu. Uite sunt trecute pe spate si numele lor.

Stau acum si ma intreb de ce nu ne-a spus nimeni niciodata lucrul asta. Ca au cumparat de la altii. De ce?

Revin  cu poza…

Am mai dat de un bilet scris de mana de fostul proprieter. Un scris dezordonat… Ce senzatie ma incearca…

Ce mesaj! Categoric, foarte ciudat!”

”- Secunda trecutului ne petrece. Ne leaga de un stalp invizibil. Isi face curaj sa vorbeasca. Acum si aici.”

”- Ce spui acolo, ca n-am inteles?!”

Usor incurcata de monologul interior rostit cu voce tare, i-am raspuns imediat colegului meu:

”-Adica, filmam…Acum si aici! Haide!”

Am intrat in camera. Fata privea pe fereastra un apus incomplet. Peisajul era umbrit de nori grosi de furtuna.

”-Draga mea, iarta-mi iesirea de mai devreme. Hai sa terminam filmarea si sa te lasam sa te linistesti. Imi dau seama cat iti este de greu.”

Mail-ul numarul trei.

Plus un mesaj pe telefon. Eram bombardata de informatii…Trebuia sa ma concentrez pe filmare, dar trebuia sa aflu ce zacea in podul casei noastre.

”-Pune lumina in camera si lavaliera domnisoarei…Revin in cateva secunde!”

M-am ascuns intr-un colt din living-ul apartamentului.

”Bilet: Cu inima stransa de durere si regrete va las aceasta casa, sufletul meu, care mereu va purta dincolo de timp, o rana deschisa. Sa o stapaniti cu multa cumpatare. Aici e linistea. Aici e cosmarul. Aici e totul. Atat pot sa va spun. ISIHIA!”

Randurile sunt semnate ca de un om constrans sa faca lucrul asta. Probabil ca nu au vrut sa vanda, ma gandesc…Mai sunt niste randuri ca un P.S., dar sunt sterse de doua dare de apa care le-a labartat sinistru pe foaia ingalbenita.

Ai poza pe telefon, sper…

Revin…Daca nu urla vreo matraguna!

Deschid telefonul… Poza ajunsese. Uau ce fete triste…Sarmanii oameni, iar bunicul nostru rade si e in culmea fericirii. Ce diferenta, Doamne! Mai jos, sub poza, fratele meu imi trimisese si numele lor, de parca ii cunosteam…Stai asa…Fug in camera…

”-Draga mea, priveste putin aici…Ce poti sa-mi spui?”

***

Ochii nu conteneau sa caute. Degetele incercau sa distinga forme si texturi. Mintea ii dicta traseul prin darele de praf rascolite fara noima.

Fara sa realizeze tulbura dintr-un soi de amorteala Trecutul. Ii destrama cu fiecare secunda granitele – perdele transparente clipe scurse intre el si Prezent, de clipe ce se pregateau sa se prelinga undeva in apropierea lui de Viitor. Actiunea lui ii dadea senzatia ca Trecutul devine mult mai accesibil Omului. Ce incerca de fapt sa afle…nici el nu stia cu siguranta. Chiar isi dorea sa cunoasca Trecutul? La suprafata sufletul lui parea o apa netulburata, calma si limpede; in adancul fiintei sale, furtuna era in toi, apele depaseau cu mult linia tarmului existentei banale, rasuflarii umane…Agitatia crestea pe masura ce deschidea fiecare cutie. Acte, mereu altele, tot mai vechi si greu de descifrat. Ce-l punea pe ganduri era insa provenienta lor: Anglia, Italia si, destul de rar, Grecia. Ce triada ciudata. Unele pastrau mesaje intr-o engleza veche, altele aveau atasate harti sau diverse notite. Pe toate le trecea cu mare atentie prin filtrul privirii, pana la epuizarea acuitatii vizuale. Dintr-un caiet vechi ii aluneca pe podea o jumatate de hartie ingalbenita si pe alocuri stearsa.

”Ce-i asta? A…Un bilet de intrare la muzeu. E rupt la un capat. Deci a reusit sa intre posesorul sau…Ce muzeu e oare?” L-a rasucit pe toate partile. ”Verona…”. O ceata inexplicabila ii acoperi gandurile. Ochii ii erau captivii unei panze foarte fine, aproape insesizabile.  ”Doamne, ce durere de cap m-a apucat?! Parca as fi intr-o arhiva veche si dezordonata intentionat de cineva. Ce naiba mi-a intrat in ochi?”

Lasa vraful de documente pe lemnul uscat al podului. Pastra in fata doar biletul. Incerca sa de stearga cu o parte a camasii, singurul lucru in care praful nu intrase. Pana atunci. Isi abandona pleoapele intr-o coborare usoara, trupul amortit se relaxa pe spate sprijinit de zeci de cutii. Fara sa vrea se lasa in voia si sub puterea absoluta a somnului. Tresarea din cand in cand. Mai ales atunci cand de niciunde se auzea vreun zgomot. Insa nimic nu reusea sa-l trezeasca. Cobora pe o scara, ciudat, in sens invers treptelor. Se simtea mai mult fortat sa paseasca. In jos nu vedea nimic. Un hau de negru, fara inceput si fara sfarsit. De sub pleoape se intrezarea o agitatie nefireasca somnului profund.

Din adancuri razbatea pana la el, un planset sinistru, continuu, distorsionat, pe masura ce-i patrundea in urechi. Apoi, dintr-o data, nimic. De peste umar, cineva ii strecura un singur cuvant. Clar si raspicat. ”ISIHIA!” Suna a mustrare, a avertisment, a verdict.

Oboseala il tintuia in loc. Nu-l lasa sa se intoarca.

Jalea fiintei din departarile neatinse revenea, din ce in ce mai clar, mai aproape, mai apasatoare. Trupul era incercat de un spasm involuntar. Isi ridicase mainile in aer, incercand sa se apere de ceva sau de cineva. Rotirea bratelor se transformase de cateva secunde intr-o stranie si clara miscare circulara. Un ritual?!

Mana facuse captiv in causul ei biletul vechi. Barbatul il strangea atat de tare in pumn. Parea ca de acolo vine tot raul si binele, toata agitatia si durerea. De acolo din mana lui inclestata intr-o stransoare muta.

Simti atunci atingerea fina a unei maini mici si neputincioase. Cineva incerca sa-l linisteasca? Mana strecurata peste degete lui isi dorea sa-l opresca. Ba, mai mult, incerca cu ultimele puteri sa elibereze, dintr-o altfel de captivitate, petecul de hartie.

”Vino!”….

***

Aerul rece al noptii avea acum o aroma aparte. Un parfum care ma linistea nespus. Il adulmecam ca un animal de prada. Stateam in picioare in fata ferestrei. Priveam departe, tot mai departe. Cautam ceva? Nu… De data asta, nu. Stateam. Atat. Ritmul filmarilor din ultima vreme ma epuizase. Noroc ca imi placea ce faceam. Dar, totul este limitat aici, la nivelul rasuflarii umane. Tot ce-mi doream acum era sa ma opresc din goana mea zilnica si sa-mi pot inchide ochii cersind o secunda de somn profund, fara vise, fara sa ma sucesc de pe o parte pe alta in lupta dintre mine si…mine.

”Vino!”

Glasul fetitei mele m-a facut sa tresar. Ma indemna cu glas scazut sa las cerul si stelele pentru altadata si sa cobor pe pamant. M-am supus dorintei ei. M-am asezat pe canapea si am inchis ochii. Dâra de cer umplut la refuz de mici clipe stralucitoare inca ma domina. Am tras aer in piept si am abandonat totul. Trebuia. Am picat intr-un somn adanc. Parca aveam in fata un dreptunghi negru. Nu vedeam nimic prin sau dincolo de el. Fara vise. Asa cum mi-am dorit.

Aveam impresia ca dorm asa de ore bune. Ma bucuram de golul din mine. De tacere. De fiinta mea solitara. Nu auzeam nicio voce reala. Pana cand… Am simtit pe brat pielea fina a mainii micute si fragede a copilei mele. Am zambit. Ma mangaia usor. Dar atingerea se transforma intr-un soi de stransoare. Nu puteam reactiona. Inlantuit de acest moment a venit spre mine un glas de copil vorbind lucruri fara noima, scuipand cuvinte, intr-un gest de lepadare a gandurilor; glasul a ajuns numaidecat un vaiet, un urlet de neputinta. Apoi alte si alte voci coplesite de lacrimi. Flash-uri. O aglomeratie de culori, de sclipiri. Imaginea isi pierdea insa foarte repede din intensitate, la fel ca sunetele. In ea se zbateau alte si alte franturi de siluete diforme. Un teatru de umbre. O bubuitura extrem de puternica m-a aruncat in lumea mea. Am sarit din somn. M-am sperit ingrozitor. Fata imi era acoperita de o transpiratie atat de rece.

Un nou mail.

Am zambit. M-am bucurat ca era numai atat. Am sarit imediat cu mainile cuprinzand lacom laptopul.

”Am adormit in pod. Ce om sunt si eu. Stau acum captiv in bezna casei noastre distrandu-ma oridecateori se aude vreun zgomot. Nu am mai ajuns la hotel. E miezul noptii. Ce noapte! Tot ce am gasit aici m-a coplesit. Sunt documente atat de vechi si atat de importante. Cutiile de aici mi-au tinut loc de pat. Putin confort. Cred ca de aceea am si visat ingrozitor de urat. La un moment dat chiar am sarit din somn. Credeam ca mai e cineva langa mine. Ma atinsese pe mana. A fost totul cat se poate de real. Doamne! Jurai ca vrea sa ma prinda, sa-mi desfaca degetele stranse. Am uitat sa-ti spun ca vechii proprietari erau mari amatori de plimbari, oameni culti. In mana am pastrat pe timpul scurtului meu episod de relaxare un bilet de intrare la un muzeu din Italia. Era pana si rupt la un capat. Era de la … Offf… Iti mai scriu maine, raman fara baterie.

P.S. Am inebunit de tot. Mi s-a parut ca aud o voce care imi spunea apasat :”ISIHIA”, iar fix inainte sa ma trezesc, o alta imi strecura in minte mesajul scurt :”VINO!”. Cred ca o s-o las mai usor cu munca si cautatul prin amintiri. Ma implic prea…”

Am ramas complet surprinsa de mail-ul nocturn al fratelui meu. Era incomplet, asa cum din copilarie aveam senzatia ca la noi totul ajunge pe bucati. Cineva ne insira frimituri de informatii. Cineva ne tara pe un drum fara capete. Eram undeva la mijloc, neputinciosi. Vesnic neputinciosi! Nu reuseam niciodata sa descifram acest cod pana la capat. Frustrarea ne statea haina groasa pe umeri. De ce totul e doar o frantura din ceva?! De ce?

Am avut amandoi acelasi vis sau cum?!

Mi-am prins tamplele in palme si am inceput fara sa vreau sa plang. Ma ghemuisem intr-un colt de canapea cu genunchii lipiti la piept. Cineva ne trimitea de la distanta ceva asemanator. Imagini, forme, soapte. De ce? Cand se va termina totul? M-am culcat pe spate. Miezul noptii stapanea totul in jur. Stand asa mi-am amintit ceva…Marturisiri la secunda…

Ochii mi-au ramas tintuiti in intuneric, indreptati, credeam eu, spre tavan. Am gresit? Am tulburat Trecutul? Sa fie un avertizment? ”Maine il sun sa se intoarca de la casa veche.” Atat.

Oricum, in premonitii nu credeam…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s