ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 10

DECALOG

Am inchis vorbele ei de atunci in cutia mintii. Erau prizonierele mele. Nu puteau scapa de acolo. Nu pana nu le intelegeam rostul. Singura posibilitate, pe care o aveau era sa se loveasca la nesfarsit intre peretii ei. Reascultam, cu sufletul si petreceam cu ochii larg deschisi spre adancul fiintei mele, acel monolog ciudat:

„- Sunt captiva in trecutul altcuiva. Nimeni nu ma intelege. Simt cum Trecutul s-a lipit de mine, e umbra mea. Am devenit un intreg, aici in prezent…Of, nu stiu cum sa-ti explic, ca sa nu crezi si tu ca-s vreo nebuna. Viata mea de pana acum a insemnat o insiruire anarhica de pasi, un mers continuu si obositor. M-am nascut, aici, in Grecia. Langa mare. Am avut insa vesnic un sentiment ca nu apartineam pe deplin locului. La fel cred ca a simtit si tata; el a vrut pentru noi altceva. Visa mereu la reintoarcerea lui acasa. Iar acasa pentru el inseamna Italia. Mama s-a conformat repede. Am uitat trecutul. Ne-am aruncat intr-un viitor promitator. Insa acolo ne astepta un munte de gheata, o mare familie dezbinata, avand tot soiul de probleme, sa zicem de …adaptare la vremuri. Apoi, cea mai mare dintre ele am devenit noi, eu si mama, cele doua straine, care le tulburam existenta si asa precara. In zadar se luptau parintii mei ca sa ne alipim miezului unei familii pe vremuri prestigioase, pentru ca, de fiecare data, situatia se inrautatea. Eram doua entitati care ne respingeam reciproc. Anii treceam peste noi. Vartej coplesitor de senzatii si amintiri. Intre timp, in Grecia, familia mamei suferea cumplit de pe urma plecarii noastre. Simteam chemarea bietilor mei bunici batrani, pe care nu stiam ca n-am sa-i mai vad niciodata. Auzeam plansetul casei unde ma nascusem, pe care mirajul departarii si ranile uitarii, le transformasera intr-un soi de urlet…Printr-o scrisoare primita mult mai tarziu de mama, ratacita mai bine de un an prin gentile  curierilor, am aflat ca bunicul a vandul casa de la tara, casa mea draga, unei alte familii. Unor greci instariti veniti din capitala. Bunicul… Nu dupa mult timp, s-a stins de durere. I-a urmat, bunica… Am simtit atunci ca, pe unde treceam noi, sadeam in umbra pasilor numai lacrimi si amar. Ceea ce nu intelegeam atunci era ca familiile parintilor mei nu se acceptasera niciodata. Intre ei era o ura inversunata. Nu gaseam inca vreo explicatie. Iar totul in jurul meu mustea intr-o profunda si apasatoare tacere. De atunci alte si alte drumuri ne-au tot iesit in cale, multe si intortocheate. Le-am pierdut de mult sensul si numarul. Mergeam robotic dupa mama si tata. Asa am ajuns sa vad aproape intreaga Europa…Mama isi dorea neaparat sa se reintoarca culmea, nu in Grecia, ci in Italia. Dar nu la rudele ciudate ale tatalui. In alta parte. Nu stiam unde anume si nici ce-o tragea spre acele locuri… Totul se transorma in cearta…O lunga si nesfarsita furtuna de jigniri si … La aceste discutii aprinse, nu ma lasau niciodata sa iau parte. Caci, iti fac cred a zecea marturisire, in seara asta… Decalogul sufletului meu… Tata mostenise un singur lucru de la ai lui…Sau… GRESIT! Mai bine tac…Nu se cuvine sa intru in astfel de discutii. Mai bine tac. Poate altadata iti povestesc. Revin, asadar… La fel ca mamei, mi-a placut mult in Italia, pe care am parasit-o cu un soi de regret. Probabil de aici mi se trage totul. Au fost cateva locuri, in care, de cum paseam pentru intaia data, simteam niste degete nevazute ca imi cuprindeau calcaiele si ma trageau in spate. In trecutul lor. Era o senzatie coplesitoare. La fel de coplesitoare ca si acea zi… Ziua, in care am rascolit poseta mamei, deja grav bolnava, pentru a-i da medicamentele necesare unei timide ameliorari. Caci in graba ravasirii intimitatii materne, am dat peste asta…Iata povara durerii pe care mama mea a luat-o cu ea in lumea de dincolo. Iata efectul, dar unde gasesc cauza? Iata cheia urletelor mele nocturne… Dar ce usa sa deschid oare cu aceasta cheie?”

O vad si acum ridicand in aer cheia metaforica a dezlegarii misterului vorbelor ei…I se citea disperarea pe fata. Prinsese un fel de curaj nebun sa-mi toarne galeti de marturisiri…Dar mereu pe fundul lor ramanea ceva, ceva ascuns…Ce? Nu avea inca incredere deplina in mine. Ii era teama de tradare? Iar intre noi ramanea ca un zid imposibil de escaladat, adevarul tacerii, caci aveam, fara doar si poate, in fata UN CAZ DE TACERE.

***

E ziua mea de nastere. Iar oglinda din camera mi-a daruit cel mai frumos cadou. A unit intr-un singur trup, sub un singur chip si a asezat in mainile aceluiasi suflet, doua ipostaze umane. Pe mine, copila de altadata, sora grijulie si nepoata ascultatoare, apoi studenta eminenta, tanara jurnalista cu potential, cu mine cea de acum, mama, sotie, om de cariera. Oglinda m-a facut sa ma simt din nou un om complet si liber. Oglinda m-a eliberat de trecut, redandu-mi prezentul. Eram atat de fericita. Imi linistisem in sfarsit focul interior al cautarilor, al razvratirilor din adolescenta, furia despartirii de parinti si bunici. Imi vindecase tacerea. Doamne, ce momente cumplite traisem in cabinetul psiholoagei aceleia. Toti ma priveau ca pe-o ciudata aflata in pragul nebuniei. Nimeni nu-mi traia mutenia, nimeni nu citea dincolo de buzele ferecate. Era un soi de miraj al necuvintelor, carora eu le respectam sensul. Taceam pentru bunicul dus, taceam ca sa rup radacina urlatoare a blestemului. Taceam ca sa nu-mi afle nimeni zgomotul picaturilor de lacrimi care mi se prelungeau la nesfarsit pe ferestrele sufletului meu. Taceam ca sa ma eliberez de durere. Oglinda, adica iluzia imaginii de dincolo de luciul sticlei, mi-a dat curajul sa ma accept asa cum sunt, sa invat alaturi de cei dragi sa rad si sa sper din nou, si, nu in ultimul rand, sa vorbesc…

”-Ce frumoasa esti zi, mama…Zambesti mult si fata ti-e plina de lumina. Cata liniste ti se citeste in privire. Iar ochii…iti sunt mai albastrii ca altadata…”

”-Tu, copil drag, esti unul din motivele fericirii mele…Chiar cel mai mare…”

Din cealalta camera rasuna latratul puternic al batranei Atropa…

”-Nici pe tine nu te-am uitat, Atropa…Cum era sa te uit tocmai pe tine…Tu, familia mea…Tu, totul…”

Da, Atropa a stat in tot acest timp cu mine. Oriunde am locuit, ea mi-a fost alaturi. Desi ma fortasera, dupa moartea bunicului s-o las la casa batraneasca, am facut tot posibilul si am adus-o langa mine. Atropa era familia mea din trecut, ceea ce mai ramasese din ea. Acum, ma privea calma, cu priviri imbatranite, dar emanand atata blandete si intelepciune. Ea devenise in timp umbra pasilor mei.

”- Atropa, tacerea ta mi-a folosit mai mult decat orice in viata. In ea am gasit totul. Iti multumesc, prietena draga…Tu mi-ai dat incredere si putere…Totul…”

***

Ce zi speciala…Am tot ce mi-am dorit…Gandul asta imi strabatea sufletul tresarind de fericire. M-am trantit ca un copil in pat tulburand linistea noptii.  Mi-am inchis ochii. Altceva avea insa sa-mi tulbure umila clipa de liniste. Dintr-o data vocea fetei, cazul meu de tacere, revenise… Din ziua filmarii…O revedeam in camera ei, stand, tot pe pat. O auzeam ca prin vis, din ce in ce mai departe…Incerca sa-mi mai spuna ceva! Dar pierdeam in aer sunetul.

”- As vrea sa-ti pot spune atatea lucruri despre mine, despre trairile mele…Atatea. Dar – caci iata in cuvinte cum arata zidul tacerii mele – un mare dar, imi lipseste curajul sau poate chiar cuvintele necesare prin care sa-ti arat ce am trait in cei optsprezece ani ai mei.”

”-Stii, pana sa iti dai frau liber gandurilor si sentimentelor, ti-as spune eu ceva. Am vazut si revazut de o gramada de ori caseta de la filmarea din platou a hipnozei tale. Este coplesitoare. Asa ceva nu am mai trait niciodata, recunosc. Inainte de a o difuza, iti propun, daca vrei si ai curajul sa ne uitam impreuna. Tot ce pot sa-ti zic acum este ca de fiecare data ma incearca acelasi sentiment. Simt ca la mijloc se afla o imensa suferinta. O pierdere ireparabila. Prin ceea ce ai inceput sa-mi comunici, imi dau seama ca teoria mi-e partial confirmata. Nu te poti obisnui cu gandul ca esti singura, adica aproape singura. Disparitia mamei a produs in tine o ruptura…”

”-Vorbesti ca oamenii aia nesuferiti care m-au catalogat ca pe-o nebuna…Acolo, la clinica unde m-a parasit tata vreo luna, daca nu mai mult…Nu e asa, sa stii…”

”-Cum sa fie singura, doamna draga! Ma are pe mine langa ea, eu, tatal ei, sprijinul ei…”

Intreaga atmosfera s-a precipitat brusc. Aveam in fata mea un chip palid si mut, strangandu-si cu mainile firave genunchii la piept, in incercarea de a se face cumva invizibila invitatului nepoftit. Tatal insotit de psihologul emisiunii isi facuse o intrare triumfala, lasand usa camerei sa se izbeasca de zid. Nu era prima data, devenise probabil un obicei, avand in vedere urma adancita din tencuiala invechita.

”-Scuzati-mi intrarea prea brusca, sper ca n-am intrerupt nimic din ceea ce trebuia zis…A venit colega voastra – psiholog si am vrut sa va anunt, ca sa nu asteapte prea mult. Si asa vad ca intre voi conversatia se prelungeste de ceva timp.”

”-Va deranjam? Vreti sa plecam, l-am intrebat instantaneu.”

”-Nu.”

Privirea omului spunea insa adevarul. Ceva il deranja.

”-Nu te speria de doamna psiholog, ce stai asa?! Linisteste-te, doar suntem gazdele oamenilor astora. Sa ne purtam ca atare, nu crezi? Ce ai povestit pana acum s-a inregistrat?”

Fata era intr-o vadita imposibilitate de a articula vreun cuvant.

”-Nu, nu s-a inregistrat nimic pana acum. Am stabilit numai niste reguli pentru filmare. Atat. Nu am vorbit altceva…”

”-A, da! Bine, bine, atunci tac eu si te las sa murmuri tu, vedeta mea!”

Intimidare.

”-Uitati, sa filmati aici. In patul asta doarme…Aici se intampla totul. Se fac deja trei luni, daca nu mai mult, de cand, noapte de noapte, o aud plangand. Plange in hohote! Sarmana! Sar din pat si vin sa o linistesc. In zadar, parca mai mult rau ii fac. Linistea trebuie sa vina din ea. Pana nu se intampla asa, nu tace. Filmati?! Uite,vino, draga mea, aici. Urca-te in pat si arata-le cum dormi si cum te chircesti apoi in spasmele tale interminabile. E cumplit, credeti-ma!”

”-Lasati-o! Nu fiti asa brutal, o traumatizati si mai mult…” Rasuna ferm vocea psihologului.

”-Cum?! Ce vorbiti acolo?! Eu pe ea sau ea pe mine? Care pe care traumatizeaza? Hmmm! Stiti, doamna psiholog, cu tot respectul, i-am platit bine pe multi colegi din breasla dumneavoastra. Nu am cerut decat u diagnostic. Atat. Toti o tineau una si buna, cu ma’sa ca a murit, ca ii simte lipsa…Dar eu, eu ce sunt aici, un NIMENI?! GRESIT!”

Am inghetat la auzul verdictului taios al parintelui vizibil deranjat de orice referire la calitatea lui.

”-Am fost cu ea si la o clinica. Dupa vreo luna, chipurile se potolise. gata cu smiorcaiala. Gata cu dorul matern. Cand am adus-o acasa, din primul moment in care am trecut pragul, nebunie! Am luat-o de la capat!”

”-De ce nu va mutati?” am riscat eu o intrebare cat se poate de directa. ”Poate are ceva casa asta, v-ati gandit?”

”-Poate ca n-are nimic, doamna producator. Toata viata am hoinarit prin lume. Unde vroia mama ei, acolo mergeam. Nu vreau sa-mi reiau vechile obiceiuri, am obosit. Stiti, fata asta este fata mea, visul meu din tinerete si cosmarul batranetilor mele.”

”-Doamne, cum puteti sa vorbiti asa, mai ales ca e aici cu noi?!”

”-Halal viata…”

Buzele fetei se miscau ritmic, fara insa sa scoata vreun sunet…Era un soi de incantatie, ceva…O urmaream discret, fara ca ea sa-mi poata gasi privirea lacoma in descoperirea unui mare mister. Lacrimile incepusera sa-i spele iarasi obrajii inrositi de gramezile de trairi din ultimele minute. Imi amintesc ca m-am retras in spatele tuturor, langa psiholog. Asteptam verdictul specialistului.

”-Ea retraieste drama mamei. Nu e asa simplu. La mijloc sunt semne si de multa violenta…fizica…Uite-o cum se strange in ea. Intr-un umil colt, desi are la dispozitie intregul pat. Asa procedeaza si cu viata ei…”

”-Se poate sa ne mai acordati cateva minute sa inregistram marturia ei, a fiicei dumneavoastra?  Un singur sincron.”

”-Pai, v-am spus, eu tac si ma asez undeva in spatele camerei. Vreau doar s-o ascult ce vorbeste. Cum vorbeste. Raman!”

”-Noi nu consideram oportuna prezenta dumneavoastra. Raman doar producatoarea si cameramanul. Dumneavoastra insotiti-ma pe mine in bucatarie, undeva…Sa schimbam doua vorbe. Ce spuneti?”

Psihologul il apuca usor pe tata de brat si-l facu sa-si indrepte pasii spre hol. Privirea ei era o avertizare pentru mine.”Atentie, nimic nu e ceea ce pare…Nimic nu e intamplator in povestea asta!” Asa percepeam mesajul vizual transmis de specialistul meu.

Am inchis ochii. Ii tineam stransi, cuprinsa de sentimente contradictorii. Simteam cum mainile imi atarna lungi fire grele si nerfarsite. Nu mai stiam unde incep si unde se termina. Pluteam in jurul meu, incercand sa ma regasesc…

Adormisem.

Ziua mea de nastere ma epuizase cu totul. Dar filmul mintii mele continua, dincolo de granita visului, iarasi si iarasi.

M-am asigurat ca usa era bine inchisa. Rumoarea casei se auzea in imediata noastra apropiere. Dar ceva mai departe de ea. De copila greu incercata, de fiinta care sa incapatana sa taca, desi sufletul ei cersea o mana de ajutor.

”-Nu mai plange, te rog mult. Cand vrei, putem incepe…”

Petrecandu-si mana peste pielea fina a fetei, tanara parea intr-un soi de incurcatura:

”-Plang?! Doamne…Il ascultam atenta pe tata si nici n-am realizat ca am dat frau liber lacrimilor. De ce sa plang?”

”- Te bate?”

”-Cum?!”

O, Doamne, ce-am facut?! Trebuie sa continui…

”-Te bate?”

O intrebare taioasa, directa, dar inevitabila…

”-Ce tot spui acolo? Sa ma bata?! Cine?!”

Totul sau nimic.

”-Nu-ti fie frica, mie poti sa-mi spui…Marturiseste!”

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s