M-AM NĂSCUT ÎN ȚARA MEA

Recunosc.

M-am nascut in tara mea. O spun cu mandrie. Da, chiar aici…

Ce conteaza? Intereseaza pe cineva?

M-am nascut in tara mea. Din convingeri morale si dintr-un viciu profesional, am apucat sa-i spun copilului meu, ca oamenii de aici, sunt frumosi si cinstiti, ca sunt adevarate povesti umblatoare, bipede. In consecinta, daca nu din respect pentru specia, din care toti facem parte, cel putin din curiozitate, trebuie sa le asculti…mesajul.

Asa poate mai invatam ceva!

In fiecare dimineata, rutina noastra incepe cu drumul spre scoala. Destinatia nu este una foarte indepartata. Copilul meu invata la o banala scoala de cartier. O scoala spre care il indrept mereu plin de sperante. O scoala de la care eu am asteptari.  Nu conteaza ca in drum, trecand regulamentar pe zebra, ma trezesc, din senin, cu claxoanele si “vorbele dulci” ale unui sofer vitezoman, mandru posesor al unui bolid de lux. E vina mea. Corectitudinea si dorinta de a respecta o regula legala, cu scopul de a-i servi ca model copilului meu, pur si simplu il deranjeaza. Nu ma supar. Se grabeste sa livreze un alt pui de om. La aceeasi scoala. Il lasa ca pe un colet fragil la poarta. Si … pe-aici ti-e drumul… Macar daca mi-ar fi oferit ocazia sa-mi cer scuze. Dar, nu-mi pierd speranta, cu siguranta, peste cateva zile, scena se va repeta.

M-am luat cu vorba.

Revin.

M-am nascut in tara mea. Recunosc. Nu a fost o intamplare.

In fiecare dimineata, rutina noastra zilnica incepe cu drumul spre scoala. Ni se intampla sa admiram peisajul hibernal. S-a dus de mult poezia anotimpului. Acum incerci sa te strecori printre capcanele strazii si nu ma refer la gropi, santuri… Aerul tare al diminetii s-a dus si el. Pasare calatoare. Respiram ce lasam in urma noastra. Suntem consecinta faptelor noastre. De ce ma vait? Nu sunt cinstita.

Tot in drum spre scoala, ii vorbim copilului comparativ despre anumite subiecte greu abordabile la varsta aceasta. Ce e bine si ce nu e, cum sa oferi si sa primesti respect. Cum sa deschizi gura la momentul oportun cu incredere in tine si sa-ti spui deschis parerea. Am spus, subiecte dificile de inteles pentru un pusti aflat in primii ani de scoala. Subiecte greu de explicat in spiritul acestor vremuri de un parinte incarcat cu frustrarile societatii pe care o reprezinta in fata copilului sau.

Intrarea in curtea scolii e prilej de intalnire cu alti parinti. Nu o data mi s-a intamplat sa fiu intampinata, la opt dimineata, cu fabuloasa intrebare: ”Ati reusit sa rezolvati exercitiul cutare?! La noi a fost iar consiliu de familie… Asa ceva, pai daca noi, oameni mari, nu intelegem, ce sa  mai priceapa sarmanii nostri copii!”

M-am nascut in tara mea. Recunosc. Cu mandrie?! Uneori ma incearca o indoiala. Dar, ma acuz tot pe mine, pe noi…De la noi pleaca totul. Pentru ca ne acceptam conditia. Neinsemnati. Invizibili. Muti. Ne-am facut un obicei din a toca marunt vorbe colorate pe la colturi de scoala. Vorbe colorate despre sistemul de invatamant, despre dascali, despre esec. Ne ajuta cu ceva? Nu. Ne doare. Da. Fireste. Degetul societatii este mereu ridicat spre dezastrele de la bacalaureat sau de la titularizare. Dar ne-am invatat.

Facem parte din circularitatea vietii noastre. Fara sa vrem ajungem iar la vorba cronicarului, care cinstit graia: “Iara nu sunt vremile supt carma omului, ce bietului om supt vremi”, “Iara roata lumii nu asa cum gandeste omul, ce in sursul sau se intoarce.” (Miron Costin, VIATA LUMII)

M-am nascut in tara mea. Recunosc. Dar, nu stiu de ce, cateodata, iar in ultima vreme, din ce in ce mai des, imi vine sa fug din ea. Macar asa, pentru scurt timp. Sarmana tara, tu n-ai nicio vina.

Imi dau seama ca ii vorbim acasa utopic copilului despre moralitate, despre principii, despre respect. Ca un bomerang informatia se intoarce intre peretii aceleasi case. Dar complet diferita. Nimic nu se mai potriveste cu nimic.  Discursurile oamenilor mari difera radical. Singurii care sufera sunt cei mici, complet bulversati.

Vin cu cel mai proaspat exemplu. Intamplator, intr-o seara, mi-a ajuns in maini o carte de lectura pentru clasa pregatitoare. O carte cu litere mari, utila exersarii cititului pentru un prichindel proaspat pasionat de lectura.  O carte frumos colorata. Nu realizam ca punem adesea intre palmele fragede ale copiilor adevarate plante otravitoare. Ambele au ceva in comun. Coloritul viu, captivant… Ni se vand fara scrupule, intre coperti atragatoare, lucruri ieftine, fara substanta, adaptari ciudate ale unor texte clasice sau mai rau, probabil, din motive strict pecuniare, randuri asezate in dezordine lingvistica si semantica, de ilustrii necunoscuti. La ce mai sunt buni clasicii, pentru care se pretind drepturi de autor, daca putem folosi o varianta, mult inferioara si extrem de ieftina?! Intrebarea, e, desigur, retorica!

Textul la care fac referire este unul potrivit zilelor, prin care ne petrecem pasii in prezent. Este o filozofie actuala. Adaptarea?! Marfa chinezeasca, probabil.

IMG_20170206_214550.jpg

M-am nascut in tara mea. Recunosc. Ma doare ca in drum spre scoala, nu mai stiu ce sa-i explic copilului meu, care imi repeta neincetat ca nu mai intelege nimic. Cum e mai bine sa fii cinstit si sarac sau invers? Textul cartii incepe cu un verdict, pe care apoi, il nuanteaza, ca sa poate trece de aprobarea unui functionar din minister, ca sa poata, mai apoi, sa ajunga la mica intelegere cu inspectoratele, respectiv cu conducerile scolilor, contra unei sume modice, pe banca unui biet elev, de clasa zero. Ce nume predestinat… Situatia nu se schimba nici la clasele mai mari.

phpthumb_generated_thumbnailjpeg

Un manual de limba română de clasa a doua a stârnit o adevărată furtună pe internet după ce o mamă a observat că într-un manual de limba română, pentru clasa a doua, copiilor li se sugerează să facă operaţii estetice dacă nu sunt mulţumiţi de aspectul lor fizic.

În textul „Omida care se voia frumoasă”, omida era „nemulţumită de înfăţişarea sa”, iar „gândacul” îi sugerează să-şi facă o operaţie estetică. Propunerea este întâmpinată cu entuziasm de „Omidă”, care întreaba „cât mă costă”.

Pe mine ma doare, pe voi?

Totul s-a transformat intr-un compromis murdar – pornind de la trupele de teatru pentru copii (numai unele fiind agreate, in spiritual tipic romanesc al achizitiilor directe, fara licitatie, adica!), continuand cu tot soiul de reviste, unele mai ciudate ca altele, dar si mai viu colorate si cu pretul evoluand mai ceva ca graficul monedei europene, strecurate in ghiozdanele micutilor, cu acceptul nostru tacit, iar in final, terminand cu nesfarsitele reclame la pachete de fotografie, pe care este imposibil sa nu le zarim aproape zilnic in penarele odraslelor noastre. Un compromis murdar.

Atat.

Analizand vorbele de mai sus, vremurile inclina sa dea dreptate textului din carte, nu mult prea invechitului cronicar, pe care multi nici n-au ajuns vreodata sa-l studieze. O mana invizibila se vara in buzunarele parintilor si o gheara ascutita in sufletul unei intregi societati. Ne doare ca am ajuns sa rezolvam probleme de matematica pe forumuri si ca facem consilii de familie ca sa deslusim corect un enunt.

Atunci vin si spun. Adica, ma repet.

M-am nascut in tara mea. Recunosc. Ma doare, ca la inceput era a mea, a ta, a noastra. Acum e a lor… Nu a copiilor nostri. Astept clipa, in care un ilustru coordonator de manuale si carti scolare, in general (ma feresc sa-l numesc profesor) care, probabil a primit, conform propriului text inclus in cartea de lectura, CINSTIT, dreptul de publicare a unor astfel de capodopere, va parasi biroul sau caldut, pentru a patrunde intr-o sala de clasa, din orice scoala, pentru a asculta ecoul copertilor inchise cu nesiguranta de elevi, cu indiferenta sau supunere de profesori si cu o durere fara margini de generatii de parinti.

IMG_20170207_080743.jpg

Cel ce-si asuma un asemenea risc, renuntand la conditia umila de „arici”, transformandu-se, voit si cinstit, intr-un zoon politikon inseamna ca a invatat sa-si citeasca printre randuri, propriile ganduri.

Pana atunci insa  …

In fiecare dimineata, rutina noastra incepe cu drumul spre scoala. Destinatia nu este una foarte indepartata. Copilul meu invata la o banala scoala de cartier. O scoala spre care il indrept mereu plin de sperante. O scoala de la care eu am asteptari.  Nu conteaza ca in drum, trecand regulamentar pe zebra, ma trezesc, din senin, cu claxoanele si “vorbele dulci” ale unui sofer vitezoman, mandru posesor al unui bolid de lux. E vina mea. Corectitudinea si dorinta de a respecta o regula legala, cu scopul de a-i servi ca model copilului meu, pur si simplu il deranjeaza. Nu ma supar. Se grabeste sa livreze un alt pui de om. La aceeasi scoala. Il lasa ca pe un colet fragil la poarta. Si … pe-aici ti-e drumul… Macar daca mi-ar fi oferit ocazia sa-mi cer scuze. Dar, nu-mi pierd speranta, cu siguranta, peste cateva zile, scena se va repeta.

M-am luat cu vorba.

Revin.

Adica…

#REZIST#

                                                   

Foto:http://wallup.net/

http://www.digi24.ro/emisiuni/jurnal-pentru-copii/jurnal-pentru-copii-4-martie-09-30-681131

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s