ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 8

 RESTUL E TĂCERE

”-Rastignita de propria-mi tacere… Da! Stii, cate nopti la rand am stat asa, captiva, printre vise sau printre cum vor fi vrand sa se cheme toate astea… Captiva, cu sufletul sfasiat de cosmaruri apartinand altcuiva. De multe ori, am avut impresia ca o mana nepricetuta a incurcat rau de tot lucrurile. Am ajuns partasa la chinurile altui om… Dupa cum simt trairile acestui vartejul nocturn, este cineva crud, ca ani, mai mic decat mine…Asa cred, asa simt…Nu stiu, de fapt, ce sa mai cred si pe cine. ”

”-Linisteste-te! Am renuntat sa te mai expun celorlalti si am preferat sa mut filmarea chiar aici, la tine acasa. Vreau sa ai siguranta locului tau. Abia atunci imi vei putea povesti ce soi de cosmar te incearca sau, dupa cum mi-ai marturisit, cui ii apartine. Cine este misteriosul captiv intre doua lumi…”

”-Imi e tare greu sa ma fac inteleasa si mai ales crezuta de cei din jur. Cu familia, a fost cel mai greu. Inca din primele nopti…”

Am inceput sa vanez dovezi pentru demonstrarea cazului ei. Pledam pentru ea, intr-o sala de judecata invizibila. O conjuratie mistica a tacerii.

”-Citesti mult, din cate vad…Ai atatea carti.” Imi petreceam la intamplare varful degetelor peste un raft intreg de clasici atent alesi, legati intre coperti dichisite si asezati intr-o ordine aleatorie.

”-Camera asta este atat de organizata, dar atat de imbatranita. De la moartea mamei nimic nu s-a miscat din ea. Uite, vino mai aproape. Patul imens de aici a fost al ei, biroul din lemn de nuc, tot al ei, oglinda, care imbraca peretele dintre fereastra, la fel… Ea traieste inca aici. Totul o cheama inapoi. Respir zilnic aerul ei, chiar daca sunt ani buni, de cand am pierdut-o. Camera asta a fost a ei, apoi m-a culcat aici si pe mine. Mereu langa ea. Inseparabile. Credea ca asa ma voi simti protejata…”

”-Scuza-ma, ca te intrerup…Protejata, ai zis?!”

”-Nu ma lua in seama, vorbeam pentru mine mai mult…”

Am remarcat un soi de teama in privirea ei, un tremur al mainilor si ochii tinuti inchisi pret de cateva secunde.

”-Nu te inchide in tine, povesteste-mi mai departe.”

”-Nu am fost sincera cu niciunul din voi. Nu v-am spus ca n-am mama. Mi-era teama ca nu ma veti mai chema la hipnoza, fiind un caz clasat din start. Suferinta mea, nu e suferinta mamei, nu e nicidecum dorul de ea…E altceva. Tocmai de aceea cand vorbesc de mama, cuvintele imi vin pe buze cu multa usurinta. In rest, sunt practic paralizata. Cineva imi leaga la gura un calus, cineva ma constrange la suferinta si la tacerea asta pacatoasa.”

”-Orice ai spune, suferinta disparitiei unui parinte e nimicitoare. Stii, eu am pierdut pe la vreo zece ani, un biet bunic. El ne-a crescut, pe mine si pe fratele meu. Te inteleg pe deplin…Nu cauta sa stai puternica, elibereaza-te. Ne asemanam.”

”-Sarmanii de voi, pai si nu ati plecat acasa la parinti?!”

”-Care parinti? Cine i-a vazut vreodata? Cine i-a cunoscut? Parintii mei sunt basmele din fiecare seara soptite de bunicul meu. Sunt imagini. Atat. Restul e tacere.”

”-Iti place Shakespeare?”

”-Nu ma dau in vant dupa el…De ce?”

”-Pai dai replici din scrierile lui…Restul e tacere…”

”-Plagiez si nici nu-mi dau seama…Sa-mi fie rusine!”

Zambetul amandorura. Soarele de dupa zile de furtuna. Un petic de lumina. O speranta.

”-Poate ar fi fost mai bine pentru tine sa nu vii in emisiunea mea. Nu, stai, nu ma intelege gresit, nu te abandonez si nici nu te gonesc. Vom duce totul pana la capat…” „Exista oare vreun capat?” ma intrebam in sinea mea, dandu-mi seama ca eram pe punctul de a rupe un echilibru atat de subred. Cu o vorba poti distruge viata unui om intr-o secunda. Am tras aer in piept. O data. De doua ori. Curajul discursului se risipise pret de o clipa.

”-GRESIT!”

Am inlemnit. Tonalitatea vocii ei era alta.

Sobra. Rece. Taioasa.

”-O fac mai mult pentru ea, in aceeasi masura cum o fac si pentru mine. Nu e un act egoist. Caut vindecarea mea si linistea ei. Este raspunsul meu tacit la o provocare venita din alt timp. Am certitudinea ca nimic nu este intamplator. Vrea sa-mi spuna ceva, dar se teme…Rau…Teribil de rau! Sunt convinsa ca o voi revedea in vis, asa cum s-a mai intamplat…” Liniste demna de o ceremonie de inmormantare.

”-S-a intamplat ceva? De ce te infranezi si te opui dialogului?”

”-GRESIT! Eu sunt usa…ea ma cauta ca sa evadeze de acolo…Dar nu poate sa ajunga inca la mine. Nu inca. Nu a venit timpul…Ne vom intalni, cu siguranta! Atat!”

„-Vorbesti de mama ta, nu-i asa?”

„-GRESIT!”

Discursul nu mi se adresa. Mai bine de zece minute, tanara s-a uitat in reflexia ei din oglinda. Acea oglinda! A mamei ei decedate. Chemare sau vanatoare de lucruri nevazute, cel putin de mine, o banala muritoare. Imi trecea mereu prin minte un verdict clar, dar mult prea sec. ”E prea simplu, sa fie asa…” negociam eu cu sinele meu. Aici e o incercare. Aici e un blestem. Aici sunt doua suflete despartite prea violent si intr-un moment nepotrivit.

”-Cand am zis ca era mai bine sa nu te expui atat de mult, ma refeream la tulburarea aceasta, pe care rememorarea trecutului ti-o provoaca neincetat. Iti intorci pe dos intrega fiinta. E greu de suportat. Dar si mai greu de rezistat.”

”-GRESIT!”

M-am speriat cumplit la auzul masinal al aceluiasi cuvant spus cu ton de porunca.

”-Despre ce vorbeam mai devreme…  M-a cam luat valul amintirilor…Sper ca nu am zis ce nu trebuia. Bine ca nu filmezi inca…Ufff!”

Radea. Dar, din coltul privirii ma urmarea ingrozita. Dorea sa se elibereze de mesajul trecutului. De ceva anume…Dar se temea ingrozitor!

”-Esti ca o lada veche de care fiecare generatie a mai atarnat un lacat…Te lasi atat de greu deschisa…! Semanam atat de mult.”

”-Da, asa e, dar RESTUL E TACERE!”

Mi-a zambit de printre alte valuri de lacrimi ajunse la tarmul ochilor ei…Acum observam ca avea albastrul privirii bunicului. Ce lume infima…Cine ne-a inghesuit pe noi, sufletele, aici, printre trupuri trecatoare si mute. Noi, sufletele, avem atat nevoie de spatiu. Atata nevoie sa calatorim!

M-am trezit fabuland lucruri din tratate de filosofie. Tocmai eu, care alergam dupa realitati, dupa concret. M-am oprit, raspunzand fiintei, pe care o descopeream in fata mea. Nu-i mai puteam spune necunoscuta. Deja…exista o legatura. Ceva ce tinea de ecourile trecutului.

Operatorul si-a facut aparitia brusc in camera.

”- Scuze! V-am deranjat?! Era liniste in camera si m-am gandit ca vreti sa incepem filmarea. Se lasa noaptea. E cam tarziu.”

Fata ma fixa stand ca o statuie. Nemiscarea ii era atat de nefireasca. Parca interpreta un rol. Se temea de rabufnirile unui regizor ascuns dupa altfel de cortine. Cu greu, a desenat in aerul incalzit de un soi de emotii, un semn. Doamne! Semnul tacerii! Atingandu-si cu degetul aratator suprafata neteda a buzelor, elibera spre mine o soapta – ”ISIHIA!”

”-Nu, nu din nou…Visez, ce naiba…E o conspiratie…” m-am trezit vorbind.

”-Ai spus ceva, domnisoara?”

”-RESTUL E TACERE!”. Ce refren ciudat!

”-Bine, bine…cum spui tu! Acum concentreaza-te, te rog, la indicatiile producatorului si la ale mele, ca sa mearga repede…Te-ai trezit?!”

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s