ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 7

TRECERI

Un tremur. L-am resimtit in tot corpul. Iar ochii s-au inchis brusc, eliberand lacrimi. Caci mainile mele tot cotrobaind dupa niste cursuri, de care aveam atunci nevoie, au trantit la pamant, ce gest de incredibila neatentie, portretul lui. Nu o fotografie. Un portret pictat cu talentul nemarginit si neinteles al copilului, care eram atunci, cu vreo zece ani in urma, daca nu mai bine…Pentru ca nu gaseam nicaieri prin casa poze cu el, i-am facut favorul de a da prin arta mea, certitudine amintirii lui… In acele clipe, nu ma gandeam la viata lui ca la un pumn de clipe ciobite in contactul lor cu atata eternitate!

Am ingenuncheat intr-un gest total si involuntar, solemn, atingand sticla sparta si rama veche de lemn. Totul era imprastiat pe covor. Dar mai imprastiate imi pareau clipele, pe care le revedeam  circular … alaturi de el. Bunicul. Dragul nostru…drag!

”-Atatia ani ne despart, parinte drag. Mai bine de zece ani fara tine, fara noi. Zece ani de tacere!”

Simteam ca ma sparg in mii si mii de broboane de lacrimi. Lenese si reci.

***

Afara ploua ireal de linistit. Oamenii imitau vremea. Plangeau. Unii ca simteau acest lucru, altii ca asa era datina. Fetele lor erau stranii.

”-Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!” rosti solemn ultimele cuvinte ale slujbei de inmormantare. In continuarea lor, ecoul clopotului de la biserica…Alene…

Toti cei stransi in curtea casei batranesti incuviintara cu un aer de compasiune. Mila nu mai era indreptata spre cel mort, ci exclusiv spre cei doi copii deveniti, fara voia lor, eroii de poveste ai satului. Ei, odraslele nimanui. Ei veniti de niciunde si plecati spre nicaieri. Cei doi priveau livada, unde isi dorise bunicul sa fie ingropat, cu o totala nepasare. Erau muti, calcand apasat pamantul flamand, care le rapise bunicul si marea, mult prea vicleana, care le inghitise trecutul cu tot cu amintirea unei mame, a unui tata…a tot.

Atat. Ar fi putut sa urasca acest loc, dar nu, nu era asa. Ce puteau sa mai spuna. Nimic. Plangeau in ritmul ploii.

Toti observasera ca de o saptamana, niciunul dintre ei nu scosese nici macar un sunet. Singura fiinta, pe care o ingaduiau trupurilor mici si nesigure era Atropa, imensul Terra Nova. Ea ramasese legatura cu viata.

Plangeau. Exact ca atunci, cand au realizat ca in fata lor legenda s-a terminat, vocea bunicului s-a stins, iar trupul sau  a devenit o inerta statuie din ceara. O sculptura umana,  din care rasuflarea se scursese pe jumatate, indemnand la tacere. Asa l-au asezat vecinii si in sicriul de brad – cu mana incremenita pe veci in dreptul buzelor.

”-Ce om bun. Parintele lor! Sprijinul lor. Acum au ajuns sub tutela dumneavoastra…”

”-Da, stiam ca asa se va intampla. Stabilisem cu batranul meu var de multi ani acest plan. Nu-mi pare rau. Sunt singura lor ruda, chiar daca sunt o straina pentru ei. Caci micutii nu m-au vazut niciodata. Nu ma cunosc. Ii voi lua de aici. Dar, din pacate, aici se va termina si drumul, pe care au mers impreuna pana acum. Starea de sanatate nu-mi permite nici mie sa-i ajut foarte mult. Tocmai de aceea, am decis ca baiatul, fiind mai mic si mai sensibil, sa mearga cu mine, in Anglia, unde locuiesc, iar pe fetita, o voi trimite la o prietena apropiata mie, in Atena. Ei nu stiu nimic. ”

”-Unul fara altul, dupa toate astea, Doamne!” arunca un fior de soapte in linistea ceremoniei o biata batrana din sat.

”-Sper sa nu-l supar prea tare pe bietul meu var, dar, nu am cum altfel…Boala mea avanseaza repede. Ei vor creste, se vor revedea in vacante, se vor auzi la telefon. Ma vad mai mult ca un ghinion pentru ei…Inca unul in plus. Sarmanii mei, ce blestem zace pe capul vostru…Al cui?!”

”-Isihia!” ridica tonul preotul. ”-Nu se cade…Nu in timpul slujbei”

Cei mici se uitau, rand pe rand, la fiecare din cei stransi in curte. In semn de adio.

Din ridicatura cerului o frantura de albastru isi facea timid prezenta, atragandu-le, privirea si gandul spre o noua si fragila speranta. Dar albastrul se imbiba repede in griul ploii.

***

Eram cat se poate de libera. Cu toate acestea aveam o nevoie acuta sa ma eliberez de o apasare nevazuta. Cautam aerul acela bun de respirat. Aerul vietii mele.

M-am hotarat brusc sa las totul intr-o dezordine de nedescris. Nu-mi statea in fire sa fac asa ceva. Dar…eu imi doream schimbarea. Evadarea din mine insami. Am indesat in graba intre peretii moi ai buzunarului portretul bunicului. Exterior. Alta lume. Altfel de oxigen. Alte trairi. Aceleasi ganduri. Parasisem in mare viteza casa de imprumut a ultimilor mei ani. Un loc in care m-am simtit apreciata, dar cel mai mult tolerata. Cresteam langa o tipa non-conformista, fosta ziarista. Ma invata multe, dar simteam ca pe masura ce cresc, crestea si mila ei pentru mine. Imi impusesem sa primesc mereu bursa, ca sa nu devin o intretinuta. Asta imi mai lipsea. Aveam orice la dispozitie, dar mai ales multa libertate. Niciodata nu eram interogata in privinta destinatiilor mele, a prietenilor… Imi lipsea totusi o prezenta materna care sa-mi dea uneori idei, sfaturi sau care pur si simplu sa ma asculte. Obiectiv. Cu doamna, la care locuiam vorbeam strict de meserie – de titluri, de articole, comentarii politice, analize sociale…Ma pregatea fara sa-mi dau seama pentru marea mea pasiune.

Lungimea pasilor se marea cu fiecare pas. Nefisesc pentru mine. Unde ma grabeam, oare? Unde?!

Afara vremea nu reusea sa se mai curete de gandurile oamenilor, devenise la fel de gri ca ele. Aer monoton. Mergeam in continuu, patrunsesem in spatiul deschis ca intr-o sala lunga unde cineva isi expunea intr-un vernisaj inedit picturile mirosind a tuse proaspat asezate pe panze imense. Aveam o senzatie de deja-vu. Rotindu-mi in viteza privirea aveam impresia ca tusele se scurg alene, pierzandu-si consistenta si conturul. Ajunsesem la capatul unui bulevard. Departe de casa. Mersul imi devenise o fuga incredibila. Iar ploaia imi apasa din ce in ce mai rau umerii. Eram singura. Atena ma inconjura neprietenoasa. Eu, proaspata studenta la Jurnalism. Eu, singuratatea intruchipata. Cea mai mare placere era sa tac si sa aud povestea vocilor de langa mine. In zadar cautam linia orizontului, asa cum faceam in copilarie, pe tarmul pustiu al marii, caci, aici, departarea mi-era opturata de cladirile inalte.

In toata nebunia zilei si-a vietii mele, aveam linistea ca exista cineva care se gandea mereu la mine. Neconditionat. Fratele meu. Anglia ne tinea cu aerul ei aristocratic la distanta; cu toate acestea, noi formam o casa cu doua camere apropiate, unite printr-un zid subtire, pe care sentimentele noastre il strapungeau dupa bunul plac. Nu trecea o zi fara sa ne auzim la telefon, fara sa ne respiram tacerile, fara sa ne petrecem sufletele cu fericirile si tristetile personale. Doua trupuri impartind un singur suflet. Telepatic, ne presimteam neputintele si revoltele interioare. Ne incurajam mereu, visand la ziua in care blestemul va lua sfarsit. Preferam tot timpul sa ne sunam – un contact sincer si direct, in detrimentul sms-urilor, mail-urilor, clasicelor scrisori. Nu agream niciunul chestiile superficiale. Vocile aveau nevoie sa se intalneasca. Ele, portile deschise ale gandurilor noastre.

Promisiunile celor doua doamne, in grija carora am crescut atatia ani, au ramas simple acadele intinse gurilor deschise ale unor copii pofticiosi. La inceput ne vedeam mai des – chestiune de saptamani, apoi de luni, si, in cele din urma, de ani. Mult prea multi ani. Ce distanta colosala. Ca sa nu pierdem evolutia, ne descriam transformarile. Instrainarea ne mai distrusese candva, fara sa vrem. In ziua aceea…

***

”- Haideti, dragilor, ca pierdem avionul. Despartiti-va mainile. Hai, ca nu este greu, nu vine astazi sfarsitul lumii.” Portierele taxi-ului s-au deschis in graba. ”-Ne asteptati cam de mult timp, nu-i asa?!”

Niciun raspuns.

”-Vedeti, s-a suparat si soferul pe noi. Urcati…Poate in masina vi se dezleaga glasurile si incepeti sa va vorbiti. Ce, nu aveti sa va spuneti nimic? Nici macar, acum, in prag de despartire?”

”Matusa” caci asa ii ramasese numele in sat, ducea o lupta teribila cu nepotii. Caci ei nu vorbeau cu nimeni, de la moartea bunicului, nici intre ei, nici cu altii. Taceau, iar cand nu faceau acest lucru, plangeau. In interiorul masinii isi strangeau mainile minuscule cu atata putere, iar lacrimi grele le alunecau pe pielea cruda a obrazului. Palmele lor aveau un liant secret, imposibil de desfacut de cei din jur. Era o legatura de … suflete. Din cand in cand isi mai aruncau privirile umede spre geam, luandu-si adio de la marea chinuita de vremea cainoasa de afara.

Satul le ramanea in urma, amintire vie, agatata de un petec de lumina si purtata spre ceruri de tipatul pescarusilor. Drumul le devenise pustiu. In locul pasarilor, vantul adusese fasii nesfarsite de nori josi, invaluind tot tinutul intr-o salbatica pacla. Aceasta gonea aproape tot in calea ei. Ii mai ramasesera sufletele, dar lasase asta in seama oamenilor.

”-Imi pare nespus de rau ca fac acest lucru, ca va rup unul de altul. Acum nu ma intelegeti. Ma priviti cu dusmanie, dar cand veti creste, poate imi veti acorda o sansa sa va explic. Totul! Stiti, la fel ca voi, eu am pierdut de asemenea un om drag mie. Sufar si eu…Dar, intelegeti-ma, asa e mai bine, decat pe mana unor necunoscuti. Dac-as avea macar certitudinea zilelor mele…”

Stop. Punct final. Au fost scosi fiecare pe cate-o parte. Zgomotul metalic al inchiderii celor doua usi i-a facut pe copii sa inchida ochii.

Aici se termina totul.

Separati. Rupti de bunic, de amintiri. La fel ca o radacina smulsa din tarana livezii, care a crapat teribil, asa au resimtit desprinderea mainilor, iar apoi lipsa contactului vizual in invalmaseala din aeroport. Oare urechilor carui murilor le-a fost dat sa auda sunet groaznic al despartirii?

***

”Ce-a crapat asa?!” Am sarit buimaca din propria-mi visare. Tuna. Revenisem brusc la realitatea prezentului meu. Continuam sa alerg in nestire. Prin Atena, lucul unde-mi petreceam singuratatea si unde-mi pusesem la pastrare trecutul.

Eram totusi extraordinar de fericita. Devenirea mea era o implinire  totala. Inca un pas si ajungeam jurnalista. Imi tineam promisiunea facuta bunicului. Ajunsesem la fel ca mama, cu aceeasi profesie. De aici le continuam zilnic visele. Eram o prelungirea a lor peste timp. Eram adesea autodidacta, caci ma instrucisem sa ascult vocea strazii si sa respir aglomerarile de cuvinte din jurul meu. Descifram sensurile lumii cu ajutorul scrisului. Iar lucrul asta era un absolut, pe care mi-l dorisem cu atata ravna. Eu, un pui de jurnalist, iar fratele meu, viitor istoric.

In goana mea, o mana imi atinsese umarul. M-am oprit. ”O confuzie, evident” gandeam ca pentru mine. Aici, in marele oras, nimeni nu ma stia. O figura necunoscuta. O fata zbarcita de batran imi cauta privirea.  Doi ochi gri, in tonul vremii, amintirea tardiva a unui albastru marin, imi inchideau harta pasilor in cercul propriei mele fiinte. Il urmaream cu ezitare. De unde imi aparuse, asa, deodata, in cale? Mai ales pe o asa ploaie? Mi-am dat gluga hanoracului, cu care plecasem imbracata, intr-o parte ca sa-l descriu mai bine. Cum de trecea tocmai pe langa mine? Sau…de ce tocmai eu, exact prin dreptul lui?

”-Ma scuzati…V-am lovit fara sa vreau!” i-am spus incet. ”Συγνωμι, παρακαλώ…”

Ploua in pace. Batranul se uita. Nu putea sa scoata vreun sunet. Statea sprijinit de stalpul unei statii de autobuz. Pustiit de viata. Insistenta gestului sau ma irita. A observat acest lucru, fara indoiala. Si-a intors privirea in partea opusa. Am simtit deodata o liniste imensa. Imi venea sa rad si sa fiu din nou eu, cea mica, cea de pe prispa casei. Omul si-a reluat obiceiul. Ma fixa din nou. Dar nu doar atat…Lent, si-a dus mana in dreptul buzelor. Semnul tacerii! Imi spunea parca sa traiesc clipa si atat, nimic mai mult. Ochii lui se transformasera acum in maini de tristete, care ma acaparau. Ce treceri de stari. Acum, nu ma mai saturam sa-l descopar. Avea ceva ce-mi apartinea. Ma pierdeam si ma regaseam in acelasi timp. Fascinante clipe. Teribile amintiri. Totusi era un nimeni de pe strada, ca si mine, de altfel. Gesturile lui imi vorbeau de familia mea, de copilarie, de … blestem.

Tresarire!

Am clipit. Ce gest uman brutal! Ghilotina pentru suflet. Caci apropierea pret de-o secunda a pleoapelor a distrusa o pelicula veche de film din imensa sala de cinema in care se schimbase strada. Am pierdut totul!

M-am trezit. Fixand obsesiv, intr-o statie oarecare de autobuz din Atena, un copilas cu ochii de un albastru desavarsit. Doamne! Il facusem sa se rusineze, retragandu-se speriat dupa silueta mamei lui.

Intre peretii mintii, intorceam pe toate partile un mesaj … venit de nicaieri – ”TACEREA ESTE UN TEXT USOR DE RASTALMACIT!”

Autobuzul oprit in statie si-a incarcat nepasator clientii. A plecat. Eu am ramas pe loc, la fel de singura. Un biet om adulmecandu-si pretutindeni trecutul, fara a avea puterea sa inteleaga deocamdata ca trecutul traia in mine, nu in afara mea. Prezentului nu-i venise inca randul la descifrare, cat despre viitor, era undeva departe ca o oglinda ciobita, prin care patrundeau mii si mii de raze de lumina, prin fante inegale…Dintre nori, o lumina puternica ma orbise. Un soare puternic lua acum locul norilor si ploii.

***

Tarziu. Foarte tarziu, am revenit acasa. Eram franta, dar atat de fericita. Nu-mi mai pasa de singuratate, de tacere, ne nimic. Ce vazusem oare? Ce traisem asa intens? Desi epuizata fizic, reuseam totusi sa rationez la orele, in care am fugit speriata de haita de intrebari carora nu le gaseam raspuns. Am fugit eu, de mine. In zadar. Stateam acum rasturnata pe salteaua moale si calduroasa a patului, zambind…Dilemele imi dadeau inca tarcoale, dar nu-mi pasa. Am adormind realizand insa ca am primit un mesaj. Un mesaj din Trecut. Acelasi mesaj – ISIHIA! Acelasi indemn la tacere. Mesagerul era insa special. Visul mi se repeta si, ca la cursurile de editare TV, asociam cele doua fete, intr-un soi de morf – copilul si batranul, batranul si copilul, albastru si gri, gri si albastru. Rezultatul oniric era un val dintr-o mare linistita, egala, netulburata. Dormeam usor. Mana mi-am dus-o spre inima,fara sa vreau. Nu eliberasem nici acum din stransoare portretul pictat al bunicului. Iar bataile inimii se inteteau tot mai mult. Eram nespus de fericita.

***

 ”- Sa revenim, draga mea…Ti-a ramas in minte zgomotul metalic al inchiderii portierelor taxi-ului. Ai pastrat intre gandurile tale de copil graba oamenilor mari care v-au despartit pe tine si pe fratele tau, la aeroport. Mi-ai desenat aici pe hartie doua siluete imbratisandu-se. Isi soptesc ceva. Doamna draga, sunt psiholog de multi ani…Lucrez cu fel si fel de micuti, care au probleme imense. In cazul nepoatei dumneavoastra, evenimentele din ultimele luni au tulburat-o enorm. Din aceasta cauza refuza sa vorbeasca. Lumea ei este acum cea interioara, in care se simte in siguranta. E o camera de refugiu. Ne trebuie multa rabdare s-o intelegem si s-o readucem printre noi. Ceea ce ne arata prin desenele ei, prin singura ei forma de comunicare cu noi, nu sunt doar simple tuse. Fetita se vede pe ea si pe fratele ei ca pe doua promisiuni, pe care nu este ferm convinsa ca viitorul le va duce la indeplinire. Ruptura lor a fost mult prea brusca. Ambii au patruns in medii noi, necunoscute, intr-un mod destul de brutal. Un soi de bagaj uman livrat prin curier direct la domiciliu.”

Femeia plangea, desi arata tuturor o personalitate solida. Se simtea vinovata. Vinovata de tacerea bietei copile. Caci de cand ajunsese in Atena, nu scosese niciun cuvant. Desena, atat. Cele doua au parasit dupa cateva ore cabinetul psihologului. Sirul sedintelor de tratament urma sa continue peste o saptamana, peste doua…

Iar vremea continua sa tina pasul cu oftatul sufletelor. Ploua in continuu. Fara sperante, fara nimic. Intr-o pace deplina. Intr-o asteptare total, caci tacerea astepta trezirea Trecutului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s