ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 6

 PUZZLE CU OAMENI

”-Pustiu! Merg singura si muta. Iar drumul asta imi pare nesfarsit. In jurul meu e atata monotonie, de parca n-ar exista nimic. Un drum cu pretentii de bulevard, candva, sprijinindu-se acum in propriile dale. Un puzzle cu oameni. Un mister aruncat de Timp, ca o ghicitoare spusa copiilor pentru a-i incurca in sarade verbale. Parca citesc dintr-o carte, asa imi vin cuvintele…”

”-Bine, dar tu, concret, ce simti in acele momente?”

”-Usor de gandit, dar aproape imposibil de rostit. E un sentiment coplesitor. Inchipuie-ti o planta agatatoare, care, incet, dar cu multa perseverenta, urca, tot urca. Nu are limite. Nu cunoaste finalul. Sufoca tot in cale, pana si ultimul por, prin care zidul incearca sa respire. Caci aici, imi apare un zid. Cand ma apropii de el simt o apasare puternica in piept. Imi simt inima strapunsa de un tarus absent. Ma doare. Nu sangerez. Doar atat. Ma doare infiorator de tare. Ma simt precum cetatile napadite de mii de astfel de iedere, uitate de oameni si timp. Pierduta. Asa ma simt. Uitata. Ascult in mine ecoul propriului planset. Nu, nu inteleg nimic!”

Intre noi – eu, producatorul de emisiuni si cazul meu, se interpune un zid de tacere.

”-Stii, care e ciudatenia si mai mare?! Iederea asta otravitoare, de care iti tot vorbesc, nu e o intamplare. Am realizat acest fapt in timp. Dandu-mi rabdare sa ma cunosc sau sa ma recunosc. Iedera asta este…REALA, da, in visurile mele apare mereu. Caci pasii mei ma poarta mereu spre acelasi zid vechi, de piatra. Verdele plantei imbraca cu atata viclenie acest peisaj rece. Ea exista in mine, undeva, in visele mele, in realitatea mea, de dincolo de realitate. Mai bine ma opresc. Vorbesc mult. Vorbesc fara noima. O sa-ti faci o parere gresita despre mine. Vei crede ca locul meu e intr-un spital de nebuni. La sectia ”periculosi”. Nu pot sa te opresc sa ma cataloghezi astfel. Multi m-au considerat nebuna. Multi ma vad asa chiar si acum. Mai bine tac. ISIHIA! Acest cuvant este special. Este soapta viselor mele de la inceputul pana la sfarsitul lor. Cand nu plang…”

”-ISIHIA…Chiar e un cuvant ciudat. Parca ar fi o cheie. Dar de la ce? Pe parcursul filmarii hipnozei tale, colegii mei au tot rostit aceasta vorba. Ca o replica dintr-un rol. Aveam un sentiment ciudat ca noi toti suntem personaje filmate de altcineva nevazut. ISIHIA spunea adesea si dragul meu bunic. Dragul de el, s-a dus…Nu l-am inteles niciodata. Bine, nici n-am incercat…Pacat! Revenind la tine…Cazul tau mi-a atras atentia de cand a ajuns la noi, in redactie, scrisoarea ta. Am citit-o cu rasuflarea taiata. Din cand in cand ma intoarceam la plic sa citesc nemele expeditorului. Incercam sa-mi fac o reprezentatie a ta in mintea mea. Era altceva!

Hai, sa inaintam. Colegul meu cameraman stie ce are de facut. Eu iti pun in continuare intrebari, iar tu imi raspunzi cum simti, ce simti…Vorbeste-mi deschis. Din cauza asta te-am rugat sa ne tutuim. Pentru a renunta la conventii. Fa-ma sa inteleg prin ce treci. Stiu ca nu-ti este usor. ”

”-V-am speriat, atunci, la studio, asa de tare? Dar, ce-am facut?”

***

M-am speriat. Rau. O strafulgerare m-a tintuit pe loc.

Cazut pe canapea, personajul din fata mea strangea nervos in maini o hartie…Gandurile ma inconjurasera. Era o stransoare invizibila, din care nu reuseam sa scap. Imi reaminteam acea zi. Ma revedeam in regie, privindu-l ingrozita pe doctor. Cu greu omul se zbatea din spatele specialistului si se straduia sa salveze o alta fiinta din ghearele trecutului. Dar trecutul acela nu-i apartinea…Era de imprumut.  Lupta devenea evident inegala, iar finalul, neasteptat.

”-Sunt acolo, obosita…”

Vocea tinerei ii oferea doctorului un liant…

”-Unde esti?”

”-E casa mea…Urc…Vad treapta dupa treapta. Clar. O scara de piatra. E multa verdeata in jur. Iedera pe zid…Sunt linistita!”

”-Vorbeste…Nu te opri! Ce mai vezi?”

”-Sus…Ce lumina! Sunt sus! E un loc ingust…piatra…Desi e soare, aici e totul rece…Rece, in balcon…Ce frig m-a cuprins deodata…Liniste!”

”-Ce balcon, unde esti?”

”-Fericita…Am reusit! E acelasi loc. Aceeasi tacere. Si balconul…Doamne! Am reusit!”

”-Vrei sa te intorci?”intreba cu multa bagare de seama doctorul.

Raspunsul nu s-a facut auzit. A ajuns la noi doar un urlet…urlet de fiara neimblanzita!

”-Nuuu, da-mi drumul la mana, lasa-ma! Nu vreau sa plec!” Deja vocea se schimbase. Era cu totul alta. Altcineva in acelasi trup! Liniste! Dar, dupa doar cateva secunde … ”-Ma intorc, primeste-ma inapoi…ma intorc! Vin! M-am vindecat!”

Numaratoarea calma si rostirea ei obositor de egala imi dadeau o senzatie de deja-vu.

”-Cand voi pocni din degete, vei reveni la mine. Te vei trezi.”

Priveam cu respiratia gatuita de streangul unei emotii puternice. Tanara inca plangea. Acum, era disperare. Mult regret. Despartire. O ruptura dincolo de timp.

”-Trecutul…Uite…Ce zid! …ISIHIA!”

Ultimele cuvinte inainte de revenire. Pocnetul degetelor deschise usile unei alte ciudatenii pe acea zi.

”-Buna…ziua sau seara, nu stiu cat timp a trecut! Ce mi s-a intamplat? Am clipit si…nu-mi amintesc nimic. O, Doamne, am adormit! Scuzati-ma…Nu am mai facut niciodata asa ceva!”

Vizibil timorata, tanara lasa in intampinarea celor din jur un zambet larg si curat.

”-M-am facut de ras…De ce va uitati asa la mine?”

Cameramanii, asistentul din platou, doctorul…toti, inmarmuriti! O fantoma le vorbea. Ba, mai mult, le mai si zambea. Parca nimic nu s-ar fi intamplat. Un caz de hipnoza colectiva!

Fata se ridica brusc, ca un arc revenind la starea lui initiala. Cu degetele lungi, incepu sa-si aseze cutele hainelor botite de statul la orizontala.

”-Doamne, m-ati udat cu apa? Mi s-a facut rau, cumva?!”

Doctorul o apuca usor de mana.

”-Vino! Iti povestesc imediat totul.”

”-Nu, nu ma luati asa! Spuneti-mi acum! Totul! Ce-i cu privirile astea? Mi-am pierdut conturul? Sunt invizibila? Am ceva grav?”

”-Ai plans. Atat!”

”-Cum?! Iarasi? Credeam ca mi-a trecut si ca m-am vindecat!”

O mana venita din spate ii atinse umarul.

”-Asa credeam si eu, draga mea!”

Un tipat inabusit! Prea multi oameni in jur. Se simtea mult prea stanjenita sa raspunda…sau sa riposteze. Chipul tinerei devenise o sticla opaca.

”-Tu? Aici? Cum…m-ai gasit? Cum…ai aflat? Cine l-a lasat sa intre aici…Nu, nu trebuia…!”

”-Linisteste-te, draga mea. Eu, ca producator, mi-am luat o marja de siguranta. Hipnoza e riscanta intr-o oarecare masura! Asa ca i-am pus pe reporterii mei sa-ti caute rudele. De fapt, ruda…Caci am aflat ca el este singurul pe care il mai ai…Toata familia ta! Trebuia sa fie cineva cu tine, aici.

”- Tataaa, …!”

”-Ai vrut tu asa, sa te lasi hipnotizata…Sa nu-mi spui tu nimic…!”

”- Tataaa, …!”

”-Nenorocitul asta e de vina. Bilet blestemat…”

”- Tataaa, …!”

Vocea fetei devenise un vinil vechi si zgariat repetand la nesfarsit aceleasi cuvinte. Iar…Dincolo, palma ferma a tatalui ii apuca incheietura mainii, ca o prelungire a fiorului din priviri.

Stransoarea era evidenta…

In celalalt pumn, omul botea, cu un soi de animalitate, un petic de hartie…

***

Un fosnet.

„- Ce ai acolo? Imi ascunzi ceva?”

Mana tinerei tremura acoperind cu degetele ei lungi un petic de hartie.

”-Iti explic mai tarziu, nu acum…”

”-Iti place rochia?”

”-Da, ma simt fantastic in ea. Fantastica, adica…cobor parca din visul meu in propria mea viata. Ma simt EU, in largul meu.”

”-Daca se intampla sa apara din senin vreo persoana, nu te intimida. Sunt curiosi, atat. Privesc cu ochii larg deschisi o scena dintr-un film.”

”-Pai, din cate am inteles reportajul acesta cu asa ceva va semana. Uau! Un filmulet despre mine. Ha ha ha!”

”-Nu e chiar un filmulet, e un reportaj de prezentare a povestii tale fascinante. El e un soi de lasou cu care agatam publicul.Si… nu se cade sa razi asa, totul e cat se poate de serios. Mai ales dupa cat ai plans in platou!” Vocea cameramanului venea ca o mana de arbitru. Seaca si obiectiva.

M-am pierdut in proprii mei pasi intentionat. Departe de ei, fizic. Aproape de ei, ca auz. Trebuia sa ma asigur ca nu pierd vreo informatie speciala, care mi-ar fi fost de folos in deslusirea acestui caz.

”-Am plans grozav, nu? La cat de uda mi-am gasit gulerul camasii…Mi s-a mai povestit si acasa acest lucru. E o scena infioratoare pe care o ofer involuntar celor din jur. Totul se petrece in mine. Cand adorm. Atunci ba sunt aici, ba dincolo. E un soi de vis real.”

”-Nu prea inteles. Dar nu ma bag, nici nu e treaba mea. Vorbeste mai bine cu ea. Producatoarea.”

”-Auzi, dar reportajul despre mine nu l-am mai facut o data si saptamana trecuta? Parca tot tu filmai. In schimb in locul ei era un reporter…i-am uitat numele.”

”-Ea a hotarat asa. Nici eu nu am inteles de ce se reface totul. Mai ales ca ea nici nu vine la filmari. Dar, din cate vad, acum este altceva. A anulat tot ce s-a filmat inainte de platou. A modificat regulile jocului. E mult mai pretentioasa. Mult mai sobra, dar si ingrozitor de sensibila.”

Devenisem dintr-o data centrul privirii celor doi ma fixau insistent.

”-Cand discutam in sedinta de redactie cazul tau, parca are flacari in priviri. Ne priveste de undeva de sus. Nu o barfesc, Doamne fereste, dar tuturor ni se creeaza impresia ca altcineva ni se adreseaza. Alteori, sopteste…Ce? Ea stie…Doar ea! Un radio vechi care isi pierde frecventa. Ceva nu e in regula cu ea, cu noi, cu…tine…” Preocupat de aranjarea cadrului, cameramanul iesi usor din scena.

”-Dar ce am eu? Banuiesc ca va ies des in cale astfel de ciudati ca mine.”

Facand o rotire usoara, cameramanul ii spuse cu voce joasa:

”-Tu esti altceva. Cazul tau e altceva. Stii, pana si rochia pe care o porti, tot ea ti-a ales-o, conform epocii in care te adancesti in visul tau. E de la Teatrul din Capitala…A cautat peste tot pana a gasit-o.”

”-Din Atena?!”

Liniste!

Tanara se deplasa spre unicul om cu care reusise sa schimbe intr-un mod normal cateva fraze. I se adresa fara nicio opreliste interioara.

”-Vrea sa ma plimb pe bulevadul asta gol. Sa privesc cu mult calm totul in jurul meu. Ce bine ati ales ora! La amiaza nu se incumeta prea multi sa iasa din casa. Pe o asa caldura, cred si eu. Nu-mi ramane decat sa merg, pe un drum atat de lung, atat de mut si gol…” Cuvintele ei se adresau deja altcuiva. Privirile ei se departasera de linia orizontului. Gandul ii era acolo, dincolo!

”-La fel ca in visul meu. Rochia imi e un pic cam lunga! Nu ma pot vedea mergand. Imi voi asculta in schimb pasii. In atata liniste, ei voi fi zgomotele vietii mele. Aveam dreptate o data cand spuneam ca mersul spune tot despre un om. E un cod nescris.”

***

”-Incepem? Cand mergi sa nu vorbesti cu nimeni. Sa nu-ti intorci privirea in spate. Priveste mereu inainte. Niciodata spre camera!”

”- De ce? Obiectivul camerei imi va fura cumva sufletul?!”

”-Cum?” m-am facut ca nu inteleg.

”-Glumeam si eu! Atat! Citisem mai demult un articol, despre cum oamenii credeau in trecut ca facand o fotografie, aparatul acela misterios le rapea in realitate sufletele!”

”-Se trage! Gata! Incepem! Liniste!” Cameramanul trambita ultimele lui comenzi.

Oprita prea brusc din discursul ei cu usoare tente ironice, intr-un mod nu tocmai elegant, fata imi arunca priviri iritate, reci. Ea nu dorea decat sa fie ascultate de cineva. O simteai ca pe un batran, care toata ziua si-o petrece singur, doar cu el, propriul suflet. Si sufera cumplit. Asa arata ea, biata copila!

Cu miscari energice, operatorul surprindea toate miscarile involuntare de maini, de pleoape, de pasi intr-un vartej organizat de cadre stranse si largi. Orice! O vanatoare de frame-uri din realitate. Asa era amiaza pentru noi toti.

Ea privea mereu tot inainte.

O urmaream din spate. Eram la teatru in aer liber. Iar amfiteatrul stradal avea o acustica impecabila. Eram pe vremea lui Shakespeare. Cat era de convingatoare. Traia cu adevarat propirul ei vis. Iar rochiar, da, rochia, evident o fascina. Din cand in cand isi trecea degetele peste broderia fina ca ii acoperea faldurile nesfarsite. Parul ii fusese aranjat dupa rigorile epocii, din care se presupune ca venea.

Toata echipa o admira. Dar nimeni nu intelegea ca acesta era de fapt un moment al linistirii unor ape tulburi. Acum veneau pentru ea unul, dupa altul, raspunsurile la visele ei. Decorul o calma ajutand-o sa treaca dincolo.

Se departase bine de tot de noi. Bineinteles noi ramaneam aici, reali. Singurul,in permanenta agitat, cameramanul! Era prins intr-un sir interminabil de rotiri, de gros-planuri, de racursiuri.

STOP.

”-Machiajul…Sa vina! Plange!”

”-Ce tot zici acolo, nu te aud…”

”-Plange…I s-a scurs rimelul! Arata de parca e alergata de cineva!”

Intr-un final, am inteles. La fel ca la filmarile din platou, fara sa-mi pot justifica gesturile, am rupt-o la fuga spre ea. La platou, am fost la un pas sa-mi rup picioarele pe scarile alea metalice interminabile. Aici, caldura imi taiase respiratia.

”-Ce-i cu tine? Ai obosit? Vrei sa ne oprim?”

”-Nu, nu are nicio legatura cu voi. Eu, numai eusunt de vina! Nu! Nu pot!”

Cu o miscare usoara, se lasa in voia straturilor rochiei. I-am facut semn colegului meu sa nu intrerupa filmarea. Stiam, era un gest egoist! Filmam insa oplutire sau o cadere?

”-Ce nu poti? Linisteste-te!”

”-Am crezut ca, gata, mi-a trecut! Ca m-am vindecat de mine. Dar imi vand singura iluzii peste iluzii. Doamne, daca el afla, daca ma descopera…Doamne, sunt terminata!”

”-Cine, despre cine vorbesti? Te ameninta cineva, draga mea?”

”-El, mereu EL!”

Uitase de conventii, isi ciufulise parul, ingrozita. Isi cuprinsese gandurile cu mainile sufletului. Le lasă atârnate, cu o totala indiferenta, de cupa ciobita a mainilor tremurande.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s