ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 5

MYTHOS

”- Vindecati-va de frica asta! Mai, curajosilor, unde ati sters-o?! Eu va spus asa o taina si voi cum ma rasplatiti?! Lasilor!”

”-Suntem aici, bunicule, chiar in spatele tau. Am vrut sa fugim in casa. Ne-am incurcat insa picioarele unul de altul. Parca ne-a pus cineva piedica. Am venit gramada la pamant si ne-am speriat noi de noi, iar de umbrele noastre au ramas tintuite in loc.”

”-Hai, mai vreti sa va vindec?! Ce tot vorbesc si eu…sa va povestesc? Preferati un pui de somn strasnic?!”

”-Ce somn?! Cine mai poate sa doarma in noaptea asta, cand ne-am pus matraguna pe urmele noastre!”

”-Cei mai curajosi dintre fricosi! Ha ha ha! E doar o legenda. Atat!” Batranul parea ca a ragusit…vorbea dintr-o data mai greu.

”-Continua, te rugam mult…Poate asa ne trece teama. Uite, a venit si Atropa sa ne sustina … mainile tremurande!”

”-Trebuie sa te feresti de ea.”

”-De cine?! De Atropa?”

”- Nuuu, de matraguna si de tipatul ei strasnic. I-am auzit pe unii ca vorbeau despre scaparea de acest blestem cumplit. Cel caruia i se strecura fara voie in urechi acest sunet, trebuia sa lege o funie de un caine, care mai apoi era fortat sa traga matraguna afara din pamant.”

”-I-auzi, Atropa! Ai incurcat-o si tu, nu doar noi. Nu ai smuls-o, dar i-ai adus bunicului radacina uscata din sticla sparta de zidul casei. Ha ha ha!”

”-Hei, tinere, ti-am zis sa fii curajos, dar nu sa luati tot ce va spun in ras. Nu se cade! Stiti voi, ca in Anglia, in trecut, se credea ca planta asta atrage dupa sine numai raul, de aceea ii fusese sortit sa creasca in locuri aducatoare de durere, acolo unde de obicei se scurta cel mai repede firul vietii, care unea trupul de suflet.”

”-Unde?!”

”-Sub spanzuratori…”

”-Ce tare!” Urma un icnet de copil nazdravan. Privirea severa a bunicului il domoli imediat.

”-Nu se cade sa tulburi trecutul, nu vrei sa intelegi. Nu! Isihia! Ca intotdeauna, omul a expluatat puterea a tot ceea ce-l inconjoara, dar mai presus de toate a Raului! Grecii nostri faceau potiuni din radacina ei, ca sa aline durerea cumplita a ranilor deschise sau ca sa induca somnul…de veci!”

”- Pai, cum adica, somnul de veci?!”

”-Micutule, tacere! Ai rabdare si asculta mai departe. I se zicea si ”vinul mortii” – o licoare teribila, provocand o moarte aparenta. Moartea ei…”

”-Moartea cui?! Offf! Nu mai inteleg nimic. De cine vorbim acum?”

”-Bunicule, esti bine?! Pentru o clipa vocea ta s-a schimbat asa…nu stiu cum, a capatat ecou…”

”-A ei…Nu stiti voi, sunteti prea mici, a cuiva din alte timpuri. Trecutul a amutit mult prea devreme in cazul ei!”

Paloarea fetei si cele cateva broboane de sudoare intrerupsera povestirea. Cei mici se uitau unul la altul nestiind cum sa reactioneze. Atropa era insa de nerecunoscut. Un animal neimblanzit. La intervale scurte coltii ai puternici mijeau in noapte. Teribila imagine. O tuse navalnica se abatu asupra glasului bunicului ca o usa trantita de un curent puternic.

”-Φελω, νερο… Νερο… Apa…apa, va rog!” Bunicul era evident speriat. Dar, de ce?!Se gandeau muti cei doi nepoti.

Atropa latra ingrozitor de tare. Fata reusi sa se rupa de stransoarea uimirii si alerga spre casa.

Fratele ei avea insa sa fie martorul unui mesaj…

”-Trecutul … nu trebuia…tacerea…rupta.”

Baiatul incepu sa urle cu toata puterea:

”-Ajutor, bunicule…AJUTOR!”

Ulitele ramaneau indiferente la dramele oamenilor. Suportasera in praful lor atatia pasi apasati si atatea momente teribile, ce mai conta unul in plus. O singura casa se lumina instantaneu. Ce-a de peste drum, a unor rude mai indepartate. Atmosfera se anima atat de straniu. Din profunzimea intunericului, se ivira glasuri…din ce in ce mai apropiate…

”-Ce-ati patit? Nu dormiti la ora asta?!”

”-Ajutati-ne…”

”-Bunicule, uite, o cana cu apa…Poftim!”

Nepoata ii sustinu cu greu capul cazut pe spate. Bunicul era statuia asezata in dreptul focului intr-o noapte de taina. Era prea tarziu. Cu buzele arse ca de o febra cumplita, acesta zacea inert. Apa aruncata in repetate randuri de cei din jur nu-l mai readucea din drumul sau.

”-Bunicule, ne auzi? Iti promitem ca nu mai radem…Vorbeste-ne!” Cei doi se aruncara peste trupul nemiscat. Vecinul si sotia sa asisstau ingroziti la tragicul eveniment. Dupa un scurt schimb de priviri, femeia incerca sa ia copiii de acolo. Dar nu era chip.

”-Bunicule, de ce stai asa cu mana la gura, parca ne faci mereu semn sa facem liniste…Bunicule, nu inteleg nimic! Ma auzi,nimic!” Micutul se ghemui la pamant. Nu vroia sa planga. Nu. Nu era momentul. Trebuia sa faca liniste!

”-Sa sunam la doctorul Atanatos … Sta cateva case mai departe…”

”-Haideti, micutilor cu mine, va duc acasa la noi. Acolo e intr-adevar liniste!”

”-Nu, cum sa plecam.” Ce tipat teribil! Doua suflete sparte. Cata durere. Plansul lor, jelanie in noapte, era amplificat de tanguirile cainelui.

”-Atropa! Unde esti? Te auzim, dar nu te vedem! Nu pleca si tu. Am ramas singuri. Aici. In casa asta blestemata! Atropaaa!”

”-Unde esti?” repeta fara vlaga baiatul.

Latratul continua.

”-Unde esti, vorbeste cu noi…Macar tu sa nu taci!”

Vânare de sunete. Iata in ce s-a transformat goana celor doi nepoti ridicati ca la un semn de langa trupul bunicului.

”-Atropa noastra…Atropa…Ne auzi?!”

Baiatul simti o smucitura teribila. Se rasturna la pamant. Ceva ii impiedica mersul. Maini necunoscute.

”-Te simti bine, micutule, te-ai izbit atat de puternic de poarta. Cine-o fi lasat-o asa intredeschisa?!”

Afara, pe ulita secata de suflete vii, in fata casei, se zbatea furioasa Atropa. De gat cineva ii petrecuse o funie groasa, iar bietul animal, in agitatia lui, aproape se spanzurase cu ea.

”-Nuuuu”, tipara cei doi copii.”-Cine ti-a facut asta?!”

”-Dragii mei, iertati-ma fugind sa chem doctorul, am legat-o…Mi-e frica sa nu ma muste…Asa mare si neagra. Prea fioroasa. Bunicul a invatat-o libera de cand era pui. Asa gandea el, vesnic libera – „E si ea tot un suflet ca mine, ca tine,ca noi. Cum sa legam un biet suflet, liber s-a nqscut, liber sa paseasca prin viata lui…

”-Bunicule, ce ne-ai facut, bunicule!”

Atropa era deja intinsa la picioarele stapanului ei. Umbra vietii lui, umbra mortii lui. Vesnic  impreuna pe un drum mut si pustiu.

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s