ISIHIA. UN CAZ DE TĂCERE. CAPITOLUL 1

 ȚĂRMUL GÂNDURILOR

Tipat de pescarusi. Valuri indiferente izbesc infometate tarmul, de care atarna un pumn urias de stanci taioase. Soarele. Unicul stapan al imensului tinut nisipos, unicul stapan al vietii. Aici. Lumina sa atrage amenintator orice privire, pe care apoi o topeste cu viclenie pana la dezintegrare. Daca va lasati pasii sa ajunga acolo, va veti simti, fara sa vreti captivi al Singuratatii, tarand dupa voi lanturile grele ale minutelor atarnandu-va de gleznele deja amortite, de mintea deja bulversata de iluzia realitatii, de privirea pierduta in largul unei existente infinit de indepartate. Aici, pe plaja incinsa, trupul parca arde, sufletul parca doare de atata tacere. Linistea rasuna in urechi intr-un mars de sunete mute.

Tipatul de pescarusi. Singurul fapt concret al acestui tinut. Si …nesfarsite perdele inspumate de valuri. Atat.

In rest, tipenie de om, de ganduri, de pasi …

***

Pasii greoi ii raman captivi in nisipul semiuscat ai plajei.  Harta mersului sau este astazi, ca in toate celelalte zile, aceeasi, mereu la fel, fara sinusoide, fara derapajele specifice varstei inaintate. Totul e drept si clar, asa ca toata viata lui. Un tablou cu tuse exact trasate. Dar… O, nu… Un pas gresit! O abatere! O secunda imperfecta…

”- Nu te speria, nu-i nimic… Batranetea, tinere! …Batranetea, bat-o vina! M-a ajuns din urma cu atata repeziciune. Se joaca, din cand in cand, cu mine, imi incalceste pasii. Imi impiedica mersul ferm. Uneori, adeseori…Batranetea, bat-o vina!”

Erau vorbele lui. Urme pe nisipul semiud…Era viata lui. Erau gandurile lui.

”- Aici asa e legea firii: dupa un timp ti-e scris sa dispari si in despartirea de tine, te intrebi ce-ai fost de fapt – un tipat de pescarus, un val navalnic mușcand lacom din tarm, un fir de nisip sau poate mai putin de atat…”

Cata dezamagire lasa sa plece in aerul incins glasul batranului. Timpul spunea o poveste veche, catarat ca un copil, pe umerii adusi ai omului.

Marea ii lovi atunci glezna batrana cu un val rece.

Tresari.

Nu, nu era din cauza valului acea raceala aparte, ci o sticla veche imbracata ca de bal, in vesminte urcate de scoici si nisip, venise de nicaieri si se oprise aici, pe harta pasilor lui.

”- O sticla mai batrana ca mine, asta mai lipsea pe ziua asta, sa ma impiedic si de o biata sticla…Hmmm!”

Gandurile il purtara mai departe, tot mai departe….

***

Gandurile, mereu gandurile… Batranul parasise plaja. Lasa in urma sa albastrul perfect al marii. Daca l-ati fi vazut…Parca Cineva ii strecurase inca de la nastere cateva tuse din nuantele apei, pe vreme linistita. Privirea lui albastra, atat de adanca, atat de indepartata. Daca l-ati fi vazut macar o data, din toata fiinta lui, i-ati fi citit, numai si numai, ochii. Atat. El era cel care purtase o viata marea in priviri, marea lui draga, puterea lui, ratiunea lui.

Cosmarul lui!

Plaja ramasese de mult pustie. Nici tipenie de om. Doar tipat de pescarusi. In rest, nimic.

Urmele s-au sters…

ISIHIA!

***

”- Isihia!” rasuna glasul greoi al bunicului.

 ”- Ce-i atata agitatie aici?”

Rostea vorbele cat putea de serios, in timp ce deschidea alene poarta varuita intr-un alb desavarsit. Ii venea mai degraba sa rada de nazdravanii din fata lui, care faceau un taraboi nemaipomenit.

”- Buniculeeeee… De cand te asteptam!”

Aceste zambete imense … aceste glasuri dragi … aceste priviri sincere –  erau singura lui legatura cu existenta. Nepotii! Atat. Ei, amintirile vii a ceea ce a fost odata viata lui perfecta.

Fericirea!

Imaginea lor era, dincolo de o oglinda imaginara, amintirea   bunicii, a fiicei, a ginerelui. A lor. A celor care au plecat luand dupa ei o poveste minunata. Au plecat in timp. S-au oprit din agitatia umana, pentru a se odihni putin pe un pat ceva mai special…leganat mereu de valuri si mangaiat vesnic de alge. Au pastrat pentru ei, cu mult egoism, locul unde s-au hotarat sa ramana… Marea a dat de veste lumii si lui, batranului sot si tata, ca au plecat departe, tare departe in linistea orizontului, a zilelor, a Cerului.

Dar ei, nepotii, ii ramasesere ca o flacara aprinsa prin noaptea tristetii, ca sa zareasca mereu spre larg, daca, vreodata se va intampla sa primeasca vreun semn. Cu cei mici, vorbea insa foarte rar. Se multumea sa-i priveasca indelung. Le zambea, cand se harjoneau…

Ca si acum, cand se certau pe o sticla …

”- Da-mi-o…Eu am gasit-o primul!” tipa de zor baietelul.

”- Ba nu, poti sa te lovesti cu ea, asa ca ti-o confisc…” Vorbele mature si cu iz vadit parintesc erau ale fetitei, cu trei ani mai mare decat fratele ei.

”-Isihia! V-au auzit deja toti vecinii. Ce aveti voi acolo? Mai…O sticla…De unde…?!”

”- Pai, stai, sa vezi, bunicule, nu te supara pe noi. Ne plictiseam si am fugit putin pe plaja. Acolo am gasit-o, am luat-o si am adus-o acasa”

”- De pe plaja vin si eu…!”

”- Stim, te-am urmarit, dar ne-am strecurat si am ajuns inaintea ta!” rasunara vorbele celor doi nepoti intr-un glas.

”- Ma suparati, stiti ca va las oriunde sa mergeti, dar pe plaja, NU!” Uitatura batranului era deja o furtuna in devenire. Tonul glasului cadea taios peste cei mici. ” Dati-mi sticla aia…Ce intentionati sa faceti cu ea?”

”- Sa o ingropam, fara stirea ta, in livada…”

Omul ridica in dreptul ochilor sticla. ”-Aceeasi sticla, de care m-am impiedicat si eu…Cea tavalita prin scoicile valurilor si prin nisipul tarmului! Tare ciudat! In ea nu zace un ravas, cum v-ati fi inchipuit, ci un bat sau mai degraba o radacina. De ce sa pui captiva o biata radacina intr-o inchisoare de sticla? De ce?” Rostise vorbele acestea numai pentru sine…”-Normal, radacina sustine totul…Ea e sufletul…”

”- Ce tot spui acolo?! Hei, bunicule, nu vrei mai bine sa taiem buruienile din livada. Uite ce mari au crescut. Haide…” il indemnara cei doi, pentru a-i abate atentia bunicului de la nazbataia de mai devreme. ”Hai cu noi sa ne ajuti, te rugam. Stii bine ca fara tine aici, in curte, nici norii de pe cer nu se misca!”

”- Lingusitorilor! Credeti ca ma pacaliti, tot va pedepsesc eu…Dar, acum, la treaba!” spuse omul aruncand sticla spre zidul casei, la intamplare. Din pacate, aceasta se sparse in mii de cioburi, cu un zgomot aparte…Parca era un planset, parca cineva aruncase un ultim urlet…”

Ochii nepotilor urmareau curiosi ceea ce se petrecuse pret de cateva secunde. Nu stiau cata putere avea bunicul. Il vedeau atat de batran, incat nu-si imaginau vreodata tineretea luminandu-i obrajul. Si-l imaginau coborand de acolo din zarea muntilor cu varful alb… Un batran zeu din Olimpul grecesc, despre care le vorbea mereu bunica.

Oamenii din acest sat, mai mult decat alti eleni, simteau ca pamantul, pe care calcau, mai pastra inca mirosul miturilor de altadata. Stiau ca misterul vremurilor de atunci s-a contopit definitiv in albul caselor, in pietrele cu forme ciudata ale drumurilor, in ramurile intortocheate ale maslinilor, in acele nepraznice ale pinilor.

Elada!

***

”- Offff…De atatea ceasuri ne chinuim sa rupem astea…uite ce rani am facut amandoi”, spuse necajit baiatul.

 „- Ajuta-ne, bunicule, ajuta-ne! Afurisite buruieni, macar daca era si tata aici sa le distruga…”. Instantaneu lacrimile ii aparura fetei in priviri. Dar nu stia nici ea exact motivul. Pentru sarmanii copii, parintii erau la fel ca intregul peisaj din jur –  o poveste, una fara sfarsit…Atat!

”- Parca ar avea ceva in tulpinile lor. Cum au corabiile ancore, asa au blestematele astea de buruieni radacinile adanc infipte in pamantul nostru. Auziti…e pamantul nostru!”

Bunicul se apropia cu pasi inceti de cei doi curajosi… Dar privirea lui se luase de mult de mana cu gandul si plecasera departe printre amintiri. Il tulburase sticla sparta mai devreme. Plin de furie, parca intenionat cineva il purta mintea departe, acolo undeva … Isi revedea aievea sotia si fiica facand acelasi lucru precum nepotii… Ingrijind livada, comoara lor nepretuita…

”- Bunicule, te simti bine?! Buniculeeee!” tipa cel mic.

Batranul redescoperi pamantul. Reveni printre nepoti zambind. Pasul ii ramasese insa agale, ca rupt din carti – cu vesta lui neagra, cu salvarii lui traditionali, cei tociti de vreme, cu camasa lui ca azurul.

”- Lopata, va rog!” spuse ironic. Lasati fara obiectul muncii, cei doi nazdravani se pun pe iscodit…Oare, el va reusi…

”- Trebuie sa simti pamantul! Sa-l asculti. Opa!” Se aseza in genunchi cu multa greutate, dar, ce sa faci, trebuia sa fie puternic in fata ”urmasilor carcotasi”.  Prinse cu palmele-i imense buruiana si trase … o data, de doua ori…Sangele ii cucerise mare parte din suprafata obrajilor aspriti de briza marii. Vedea cu coada ochiului cum spectatorii isi dadeau deja coate … Ce de chicoteli! Sar insa speriati imbratisandu-se ca intr-un adio prelung!

”-Ce-a crapat asa, bunicule?! Ce s-a intamplat?” Baiatul nu-si putea stapani uimirea. ”Nu, eu cred ca bunicul avea dreptate. Paraie pamantul, ne spune cat e de uscat. Ne vorbeste…ISIHIA!”

Cazut pe-o parte, batranul grec amutise. Refuza sa se miste din acel loc. Privirea era toata numai ceata groasa a diminetilor de toamna.

”- O, nu, e ea…! Nuuuu”…Isi lasa mainele sleite de efort sa-i alunece pe langa trup.

”-Te ajutam si noi?!”

”- Nu” veni ca un bumerang raspunsul sec al bietului om.

De la poarta alba, Atropa, cateaua credincioasa a casei, latra asurzitor. Atat de nefiresc! Mare si neagra inspira, oricarui trecator, frica. Dar cu ei era calda si protectoare, aproape umana, parca mult prea umana!

”- Atropa, taci! E prea tarziu. Nu te mai pun la treaba acum. Iesiti din livada, plecati toti! E prea tarziu…Atropa, iesi! Uite-o…radacina ei…se vede deja. A crapat in auzul nostru. De ce?! De ce ni se intampla mereu noua…De ce, Doamne! A trosnit matraguna, din nou, la noi…Blestem…din nou!”

Copiii alergasera spre poarta. Isi intoarsera speriati privirile spre bunicul ingenunchiat…Parca priveau o scena dintr-un teatru antic.

Singurul care nu se oprea era cainele. Atropa nu-si asculta stapanul, latrand neintrerupt. Ea refuza vizibil sa paraseasca livada si curtea.

La un moment dat, animalul furios se repezi la stapanul ei. Avea o misiune sigura. Ceva insa o facu sa se opresca. In dreptul sticlei sparte incepu sa adulmece. Ce? Maraia…Apuca de la pamant radacina captiva a sticlei de odinioara. Ajunsa la picioarele bunicului i-o aseza la picioare. Latra din nou, dar de aceasta data parca zgomotul devenise insuportabil.

”-Atropaaaaaa! ISIHIA! Ce mi-ai adus aici? O, nu inca radacina…Matragunaaa….Afara toata lumea!

Daca ati fi trecut atunci pe ulita satului, cu siguranta v-ati fi oprit pret de o clipa. Un om zacea ca intr-o ruga prelunga cu fruntea lipita de pamant, in plina zi de vara obositor de lunga si mult prea greu de dus de un simplu batran bunic grec, care repeta, iarasi si iarasi, deznadajduit:

”-ISIHIA!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s