VOCEA DIN ASFALTUL RECE-INCINS

Zaceam cu capul pe caldaramul rece. Infiorator de rece. Ma intrebam ironic in infimitatea secundelor, pe care credeam ca le mai am ca dar din partea Providentei, cine e mai rece caldaramul sau eu.

Zaceam si-mi admiram viata.

Ce sala de cinema ciudata. Ciudat de goala si tacuta. Pe un ecran imens se derulau imagini din care se scurgeau incet, dar sigur, culorile vii. Ramaneau in urma contururi gri, fara stralucire, fara mirare, fara atingeri de cuvinte.

Continuam sa zac cu capul pe caldaramul rece. Asteptam. Ce? Nu am aflat niciodata. Doar ca, la un moment dat (ce moment special!) am uitat ca mi-era rece asternutul si-am inceput sa simt dogoarea asfaltului incins. Ce perna buna de indreptat spatele. Incepea sa-mi placa. Dar gluma se ingrosa, o data cu fierbinteala ce-mi cuprindea nu doar tamplele, ci intregul corp.

Unde sunt sau unde eram?

Mintea mi-era un beduin printr-un desert de stari si sentimente neclare, din ce in ce mai vagi, mai departate de mine, de sinele meu… Cel cu contururi gri, fara stralucire, fara mirare, fara atingeri de cuvinte.

Ma afundam din ce in ce mai mult cu capul incarcat de ganduri in caldaramul incins. Dar acum parca imi revenea frigul. Tremuram. Oare de emotie? De emotia acestei intamplari stranii? De fericire? Ma regasisem intr-o anumita zi in mijlocul orasului si radiam de atata EU?!

O, Doamne!

In sfarsit, lumea a inteles mesajul acestei fantastice intalniri. Ce tipete! Ce urale! Parca si ceva sirene! Parca si ceva artificii?!

Va multumesc, dragilor!

„_ Hei, opriti-va aici! Aici! Mai are o sansa…Haideti mai repede! Heiiiii! Ajutati-ma sa strang omul insirat pe asfalt! Ajutor!”

Ce voce stranie imi tulbura visul sau realitatea…nici eu nu mai stiam! Peretii salii mele de cinema se zguduiau ingrozitor! Panza de proiectie se colora de la sine in rosu…O dara se prelingea ca dintr-un cer grav peste linia orizontului meu de spectator, de actor, de om…

Ecouri de vorbe, ecouri de pasi, ecouri …

Un cutremur infernal! Atat!

Un zid de liniste absoluta! Atat!

„- Ma auziti?! Nu faceti miscari bruste. Usurel! Ati fost cat pe ce sa nu mai fiti! Ati avut un accident teribil”

Hei, unde imi e asfaltul de sub cap, caldaramul meu cel rece-infierbantat? Nu se poate! Pe lumea asta nimic nu pot pastra doar pentru mine! Si… ce-i atata alb in jur…ce-i atata forfota?!

Stai…Vocea… „_ Hei, opriti-va aici! Aici! Mai are o sansa…Haideti mai repede! Heiiiii! Ajutati-ma sa strang omul insirat pe asfalt! Ajutor!” Ea e realitatea mea! Vocea aceea nu mi-o voi scoate niciodata din timpane…Este ecoul vietii mele! Dar oare chiar a fost sau am visat…

Acum mi-a venit randul sa strig si eu…Hei, opriti-va aici! Aici! Mai am o sansa! Cine e ea…Vocea…?! Parca avea si o silueta? Daca a avut a fugit mult prea repede din campul meu vizual atat de limitat…S-a ascuns ca o oaza departe de mintea mea, un beduin printr-un desert de stari si sentimente neclare, din ce in ce mai vagi, mai departate de mine, de sinele meu…

Am tacut! Atat!

Dupa luni bune, m-am hotarat sa revin. M-am hotarat sa vorbesc…M-am decis ca trebuie sa traiesc. Nu stiu cum voi reusi fara ea … Vocea…Biletul meu de reintoarcere in aceasta lume! „_ Hei, opriti-va aici! Aici! Mai are o sansa…Haideti mai repede! Heiiiii! Ajutati-ma! Se misca! Isi revine…In sfarsit! Minune!”

Iar … Vocea…Aceeasi…O caut cu disperare prin paienjenisul privirii mele…Ametesc de fericire…Mai am atat de putin sa o reintalnesc…Atat de putin…Alunec….

Tacere!

Haide, lenesule! Da-te jos din pat! Ai stat o viata acolo, mai ai o viata de trait in fata! Hai … Uite ce frumos ninge…

Ma desprind de patul incins, ca de pe un caldaram pe care am stat tolanit o vreme. Sunt ca nou, scos din asternutul ciudat al anilor.

Amintiri? Prea putine…Ce sa-mi incarc mintea mea secata cu ele…Doar un ecou imi strabate taios gandurile…Vocea? Aievea a fost sau am strivit-o in realitatea fiintei mele?!

Ajung ca un tanar batran abia nascut la oglinda stralucitoare din camera laptos de alba…Imi arunc in nestire cu apa rece pe ochi…

Si …

Deodata…

Soptesc: „_ Hei, opriti-va aici! Aici! Haideti mai repede! Heiiiii! Traiesc! Vocea…”

Atunci am realizat ca VOCEA aceea aparte eram chiar eu…

EU!

Nefericitul personaj al unui tragic accident intamplat in plina vara si readus la viata in plina ninsoare!

Zaceam cu capul pe caldaramul oglinzii  infiorator de rece. Ma intrebam ironic in eternitatea secundelor, pe care tocmai le primisem in dar din partea Providentei, cine e mai rece caldaramul sau eu.

Zaceam si-mi admiram viata!

Traiam!

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s