CELE DOUĂSPREZECE SCAUNE ALE TIMPULUI

CELE DOUĂSPREZECE SCAUNE ALE TIMPULUI

sau

POVESTEA OAMENILOR-UMBRE

    –        Liniște, linișteeee…
                Pământul s-a cutremurat atunci de două ori: o dată, de fulgerul căzut din tăria cerurilor, pumnal înfipt în sufletul păcătos al lumii și a doua oară, la porunca generalului adus special acolo pentru executarea noii construcții.
               Nori tulburi s-au adunat ca la un  semn și, minune, o rafală de ploaie caldă a acoperit mulțimea rămasă cu gurile deschise…
     –         Liniște! continua să urle neîndurător generalul.
     –         Până aici ne-a fost, șopteau glasuri speriate expuse de iminența unui final nemilos.
            De mulți ani nu mai plouase… Unii mai tineri nici nu știau ce li se întâmplă. Tremurau. Atât.
               Furtună?! Nu. O ploaie altfel. Da! Lacrimi prelinse pe fața lui bătrână și tristă… Dezamăgit, lăsându-și capul pe sticla imensei mese de nori, Timpul privea din Palatul Cerurilor întinderea de praf și nisip, o imensitate de pământ îngropată în răutate și minciună.
    –        Veți plăti pentru că nu mai prețuiți nimic din tot ce v-am dăruit odată, la început, veți plăti… Aruncă apoi furios pocalul său preferat, cu care măsura viețile muritorilor, de peretele Sălii Destinului, acolo unde toți supușii săi fuseseră chemați la sfat…Un sfat cosmic…

***

              Alt fulger făcu mulțimea să tresară…
     –       Stați nemișcați, pricepeți, nemișcați, adunătură de nefericiți. De mâine veți fi doar  amintirea famiilor voastre. Hei, tu, nu mai tremura așa, oprește-te, altfel vei îngroșa țărână asta înaintea celorlalți.
            Nimeni nu știa la cine se uită, căci nimeni nu își putea stăpâni frica.
            Nimeni.
      –    Generale, crezi că sunt destui ca să putem începe? Mai aduc, dacă vrei, să fie unul lângă altul. Furnicar de suflete moarte să facem din ei…Ha, ha, ha…
      –     Că bine zici, hai, mai bagă vreo douăsprezece. Adu tot ce ai: muieri, copii, orbi, ologi, orice, ne trebuie o umbră deasă… Linișteeeee!
    –    Am ceva special – cei unsprezece călugări și preotul lor…Cel izgonit de împărat…De când se li se dorește pieirea. Iată momentul! Ceva aparte… Douăsprezece umbre sfinte. Păi la așa construcție, se merită…
    –     Linișteeeee! Își împărțiră apoi cel mai diabolic zâmbet…
          Vocea bărbatului era pe măsură chipului, brăzdat de o cicatrice adâncă, care-i împărțea fața în două teritorii distincte: una hidoasă, de monstru neîmblânzit, iar alta luminoasă, umană. Ce apariție înspăimântătoare! Lumină și noapte pe aceeași porțiune de piele si carne. Ecoul glasului său puternic răsuna sec în pustietatea fără margini.                       
       Pustietatea pustietăților. O jale necuprinsă plutea în aerul apăsător al după-amiezii târzii de vară. Soarele nu topea doar carnea trupurilor zdrențuroase, ci mai ales sufletele prigonite ale celor ce urmau sa fie, umăr la umăr, o mare temelie a unei anonime cetăți de apărare.
            Dar acesta fusese visul împăratului, dorința lui de mărire și de supunere a oricărei suflări, a lui, veșnic stăpân al Ținutului Lacrimilor. Un nume predestinat, căci doar lacrimile mai udau în răstimpuri uscăciunea pământului. Lacrimile disperate ale bietelor ființe ce-și pierduseră de mult numele de om.
            Soldații își continuau muți misiunea – împingeau masele de carne spre centrul umbrei. Grotesc tablou. Cel mai apropiat sfetnic împărătesc, om slab de duh, nepăsător la tot ce-l înconjura, era cel care se ridica în fața tutror în postura de pictorul nebun al acestei capodopere vii. Gloria lui de acum, urma să-i devină cheia pentru deschiderea iatacului unei mult râvnite ascensiuni în ierahia de la curte!
            Împărăția avea nevoie ca de aer, de ziduri trainice de apărare, acum când marele si neînduplecatul stăpân își purta poporul în cele mai aprige războaie. De oameni nu ducea nimeni lipsă. Cetățile le lipseau însă cu desăvârșire. Căci vechile așezări erau biete movile de nisip în calea atacatorilor. În deșert, rafalele de vânt fac mereu hore nesfârșite și alaiurile lor nepoftite lasă în urmă numai jale și amărăciune. Cu toate acestea, locuitorii ajunseseră să prefere furtunile, împăratului lor, căci mai bine o moarte rapidă, decât o viață – rană grea și insuportabilă.
             Iată-i așadar pe ei, oamenii-umbre înghesuiți, măsurându-și trupurile, împletindu-și respirațiile, făcând schimb de priviri deznădăjduite. Oamenii-umbre, cedând  eternității  propria lor condiție trecătoare. Paradoxul destinului…
            Mai fuseseră în timp și alte încercări, dar fără ca următorul răsărit să le primească generos cu luminile lui.
     –     Haideți, lepădături palide, stângeți rândurile. Să ne grăbim. Acum apune soarele și rămânem iarăși fără ziduri, iar dușmanul ne suflă în ceafă… Mișcați-vă!
             Taina acestui ritual era un secret străvechi. Un secret al unui singur om. Același sfeșnic viclean.  El aflase din anumite cercuri de magi că, dacă ridici zidurile cetății pe umbra trupurilor omenești, acestea nu vor avea moarte. Oamenii stânși împotriva voinței lor nu știau că viitoarea așezare urma să le răpească suflarea și zilele, transformându-i, pe loc, în stârvuri, hrană pentru pasările flămânde ale cerului.
             Între timp, din spatele poruncilor generalului, se pregătea ultimul lot de sacrificați. Cei doisprezece călugări, un cerc de tăcere pioasă. Păreau douăsprezece scaune așezate simetric, ca într-o imensă sală de sfat a unui palat. Iar în fruntea lor stătea el. Un  bătrân și umil sacerdot al cetății, cândva  respectat de toți, dar căzut în dizgrația celui căruia îi jurase credință veșnică. Împăratul l-a îndepărtat fără regrete, când acesta i-a spus că avusese o viziune a sfârșitului său teribil.
      –     Treci în rând cu ceilalți, bătrân nefericit. Haide, sac peticit de ani, târâtură…
            Împins, umilit, învins de durerea din suflet și de rănile de pe corp, el s-a alaturat multimii sfâșiate de orice urmă de umanitate.
            Un nor, val opac peste chipul soarelui, fură pământului lumina preț de-o  respirație, stârnind nu furtuna zărilor, ci vocea spartă a generalului.
    –    Grupați-vă,  mai repede! Altfel vă omor pe toți. Iar voi, soldați, începeți zidirea umbrelor…Rămânem fără soare.
           La un semn, cercuri imperfecte de blocuri de piatra încercau timid să descrie trupul unei cetăți, fecioară nemilos de rece cu sufletul țesut din atâtea și atâtea suflete. Viteza mâinilor constructorilor era uimitoare. Frica îi împingea pe aceștia să execute totul mecanic, sub privirile unui arhitect, care le reteza orice abatere cu împunsături groaznice de nuiele și plesnituri năvalnice de jigniri.
            În buza apusului de soare, există însă cineva care avea să schimbe soarta pământului și să înlăture de pe chip lacrima amară a Timpului. Era chiar el, bătrânul sacerdot, care își țesea șiret cel mai luminos zâmbet al celei din urma clipe de fericire. Fericire, floarea rară a desertului. Zâmbet?! Cum?! De ce?! Ajunși cu zidul la tălpile lui sângerânde și la umbra lui încovoiat copac găunos, soldații preocupați prea mult de reușită mâinilor aspre, n-au zărit ceva ce avea să le transforme existența în grele lanțuri atârnate picioarelor. Lumină! Da! O fantă petrecută pașilor, care izvora dintr-o poziție voit imperfectă trupului bătrânului preot.
      –    Lumina nu moare când vreți voi. Veți vedea! Timpul e pe urmele voastre. Veți plați pentru tot minciunile spuse oamenilor și pentru urgia revărsată peste ei..
             Secundă după secundă, soarele își lepădă straiele scânteietoare într-un iremediabil apus al zilei, al clipei și al sărmanelor umbre ale unui trecutului…Rămânea în urmă o ultimă speranță de lumină.

***

         –       Lumină! Priviți, prieteni, veniți aici…Ce de umbre căzute pe pământ o dată cu răsăritul ăsta atât de orbitor. Uau, fantomele zărilor…Una, două, trei… Douăsprezece călăreți! Ce armată stralucritoare.Ce miraj…Ar trebui să plecăm de aici, de lângă porți, dacă ne văd soldații ne pedepsesc toată familia.

Cetatea mult râvnită devenise un  soi de ascunzătoare întunecoasă de jivine. Singurele lumini permise erau palidele flăcări de lumânări. Atât. Cine îndrăznea să caute soarele, era bătut până murea. Se vorbea că împăratul hotărâse acest lucru, temându-se de mânia Timpului. Mai ales că reînviase un ritual interzis murilorilor. Zidirea pe umbre de oameni

Așa se explică clipirile lacome ale copilului înghesuite prin fanta de lumină a imenselor porți, prevestind, în neștire, începutul sfârșitului. Orizontul se transformase într-adevăr într-o nălucă. Un mister depășind timpul… Timpul, stăpânul neîncoronat al lumii.
Micuții strânși grămadă lângă fereastra minusculă aducătoare de lumină au rămas clipe în șir hipnotizați de ceea ce li se arată dincolo de obstacolul de lemn. Căci fără să vrea deveniseră martorii ai judecății Timpului, cel care privise îndurerat la ridicarea acestui ghem încurcat de ițe al lașității umane, clădit pe un morman invizibil de umbre, umbrele leșurilor arse mai apoi de mai marii cetății din porunca împăratului. O teribilă vâlvătaie uitată de muritori, dar întipărită veșnic în ochii neclintiți ai Timpului.

***

               Timpul și-a așezat apoi cu grijă mantia amintirilor poleită cu mii și mii de nuanțe ciudat alăturate, pe care s-au suit într-un alai nemaivăzut popoarele sale; venit, ca la un semn,  credinciosul Vânt de Nord s-a pregătit să-i poarte pe toți spre alte orizonturi de vieți…Dar nu înainte de a da ascultare celei din urmă vorbe a bătrănului stăpân stând solemn la masa lui împărătească.
–     Liniște! Aduceți la masa mea douăsprezece scaune. Astăzi nu suntem singuri în Sala Destinului. Avem oaspeți aleși.

           Două uși de lumină se deschiseră și în liniștea generală au pătruns cei din urmă douăsprezece oameni-umbre. Arătau ciudat. Coloane de fum cu chip aproape uman, mute plăsmuiri ale imaginației.

             –     I-am ales pe ei să ne însoțească în lunga noastră călătorie spre nicăieri sau poate spre undeva, mai aproape. Pentru voi, ceilalți fii ai pământului, grămezi pierdute de țărână, sfărșitul a venit. Căci mereu ați căutat să deslușiți cu mintea voastră limitată tainele Universului. Mereu mai curioși, mereu mai lași, mereu mai imunani…Iar voi, dragii mei supuși, Minuți și Secunzi, Ore, Secole și Decenii, Milenii, tuturor celor veniți din ținutul etern al Clepsidrei, vă ordon să-i primiți cum se cuvine  pe cei ce din scaunele lor vor veghea de acum înainte granița regatului meu. Douăsprezece scaune, douăsprezece umbre, douăsprezece luni ale Timpului. Douasprezece încercări repetate obsesiv și limitat într-o viață de oamenii ce se vor naște, de cei care vor învăța să respecte importanța clipei și-și vor recunoaște cu umilință neputința în fața bătrâneții mele. E momentul să plecăm. Gata. Aici și acum, Timpul a stat pentru muritori.

            Cu mână hotărâtă, acesta a ridicat  al său sceptru, tăind aerul greu și izbindu-l cu toată puterea în podea. Sub tălpile sale și sub picioarele celor douăsprezece scaune, s-a pornit o furtuna nemaivăzută, acoperind pământul cu tonuri sângerii…

***         

                  Locuitorii cetății s-au trezit țintuiți la pământ, rămași într-o clipă fără suflare, acoperiți de munți de pietre din zidurile mișcătoare. Pământul s-a cutremurat o singură dată, de fulgerul căzut din tăria cerurilor, pumnal înfipt in sufletul păcătos al lumii… Multă vreme deșertul a păstrat ecoul acestei întâmplării petrecute aievea sau poate ceva mai aproape de noi, fire de nisip părăsite pe-o dună leneșă, umbre ale trecutului pierdute într-un viitor nescris încă.

Foto: La Rotonda del Mar, Alejandro Colunga

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s