JURNALUL UNUI PERSONAJ.ZIUA IV

FIDES

Dragă autorule,

Se spune despre tagma voastră că ar avea o mare problemă: nu-și găsește  cuvintele. Iar când începeți marea căutare, urniți munții din loc. Atunci aveți puterea să distrugeți bariere de timp și spațiu, ca să găsiți ce e mai bun.

Apoi, rămâneți goi ca o sală de spectacol părăsită în grabă de spectatori. Voi, statui care vă gândiți gândurile.

Știi, din experiență mea de personaj, am învățat un lucru – în viața oricui nu contează unde te afli, important este pe cine ai alături. Iar eu iți voi sta mereu alături, până când cuvântul și sensul ne vor despărți. E un jurământ. Hai să ne măsurăm fiecare, cu unitățile lumii lui, secundele din viitor. Eu am un mic avantaj, persist în timp, dar nu te las în urma mea, te trag după mine, până când coperțile vieții mele se vor acoperi de praful ignorantei semenilor tăi. Un alt jurământ.

Continuă să mă scrii. Fă-o iar și iar. Mă transformi în ceva special. Tu, autorule, sclavul condeiului și al hârtiei, iar într-un final, al meu, personajul tău de suflet. Între noi există un pact pe care niciunul nu are voie să-l încalce. Părțile unui contract abstract de idei se respectă în veșnicia cuvântului. Așa e în artă.

“Hoțul de cuvinte este, acum și aici, Ficțiunea, lăsată să vorbească liber despre propria realitate. Iată așadar convenția, capcana si exercițiul minții eliberate, pe care îl propune JURNALUL UNUI PERSONAJ. La final se va lasă dezvăluit complet, în deplinătatea valorii și artei lui, numele unui autor excepțional-ALTFEL…După șapte zile!”(Jurnalul unui personaj.Captatio benevolentiae//https://wordpress.com/post/altfelsite.wordpress.com/3477//Mihaela Popescu)

Uite alții ce pățesc:

“Ceas după ceas
Un pictor
Bătea la pas
Atelierul strâmt, retras
Aflat in impas
Alunecat din realitate
Straniu popas.
Ieri, colosul
Astăzi, neputinciosul.
Stând tulburat
In odaia lui goală
Amară agoniseală
Descumpănit
De-al artei glas izgonit
Rămas neclintit
Lipit cu gândurile de-un zid
Tâlhar perfid
Pe locul tainic
Unde abia mai respiră
O pânză rece, dezgolită
De-o ideea totală.
Cu spatele la ea
Artistul a simțit cum își ceda
Respirația
Gratia
Involuntar.
Nimeni nu-l mai vedea (…)”

 

(ILUZIA ARTEI, https://altfelsite.wordpress.com/2016/02/29/iluzia-artei/, Mihaela Popescu)

Să ne acordăm încredere unul altuia…

Fides!

Continuă să mă scrii. Am coborât împreună din lumi altfel, peste sufletul orașului altfel…

Mă opresc…Să-ți vorbesc despre tine, autorule…

 “(…) până să te cunosc pe ține, am văzut răsărituri de soare, oameni care zâmbesc, ploi ce mângâie pământul, și am trăit dureri care mi-au mistuit sufletul. Tu ai apărut precum un soare puternic ce avea să risipească norul din viața mea și șă-mi înseninezi restul zilelor. Nu m-ai judecat, ci doar m-ai ascultat. Te-ai pus în locul meu și ai trăit odată cu mine. Te-ai împotmolit acolo unde eu am făcut-o și ai avut puterea de a ne scoate pe amândoi. Și eu îți jur, iubitul meu, că te voi iubi și te voi respecta până ce moartea ne va despărți. Și îți mai jur că, de mi-ar fi dat să trăiesc mai multe vieți, am să te caut, am să te găsesc și mă voi dărui doar ție până la capătul lumii…(PGH, pg. 203)

“Am reușit să deschid ochii. Eram înconjurată de o baltă de sânge ce îmi șiroia din abdomen. Durerea de cap încă persista, dar atenuată de cea a rănii, pe care nu știam de unde o căpătasem. Era pentru prima oară când, după sute de ani, voiam să urlu. Nu durerea fizică voia să prindă glas, ci amintirea unei vieți de om. Rațiunea și simțirea prinseseră forme mistice: două siluete se băteau pe viață șip e moarte, asistate de demonii amintirilor(…). Perfecțiunea în care trăiam, pentru care sute de ani muncisem să o ating, în care mă reinventasem cu fiecare viață trăită, mă lasă neputincioasă în fața amintirilor.” (PGC, pg. 213-214)

“ Imaginile și procesele psihice care survin în cele mai profunde faze ale somnului urmau să se deruleze asemenea unui film, în care tot eu eram personajul principal: visam.” (pg. 217)

“Am folosit o parte adânc împământenită în spiritual uman: minciuna, doar pentru a-mi salva viața. Reușisem să-i conving pe ei, însă nu puteam să mă conving pe mine să renunț la amintiri și la alte descoperiri. (…) Înainte de raportare, sub patul aflat în camera în care dormeam, făcusem loc în podea, unde am ascuns cartea și jurnalul. Ele deveniseră gura mea de oxigen, de care aveam nevoie să pot merg mai departe. Deconectată de la orice sursă care mi-ar fi putut desconspira secretul, m-am aruncat pe pat, ținând strâns cartea în mâini. Am dat rațiunii o pauză, lăsându-mă purtată dureros spre simțire.” (PGH, pg. 218-219)

“Apocalipsa vieții mele se declanșase…” (PGH, pg.241)

“Era suficient pentru o zi. Trecutul avea nevoie de alte lacrimi pentru a-și găsi viitorul…”(PGC, pg. 220)

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s