JURNALUL UNUI PERSONAJ. ZIUA III

JURNALUL UNUI PERSONAJ. ZIUA III

SILENTIO

Dragă autorule,

Astăzi vreau să ne privim muți și să ne ascultăm în taină tăcerea. Astăzi vreau să tac și să-mi respir viața. În acest oraș, în aceasta cameră, în acest șir lumi picurate cu parfum de liliac…

 Minunat!

Știi, autorule, am realizat că eu, în chip de scris, sunt începutul tău, cu care-ți urnești fiecare zi din viață. Dar cu toate astea, te păcălesc, și mă sustrag adesea îndatoririi mele de personaj. Îmi place să trăiesc, să mă arunc în valuri de sentimente. Tu îmi oferi un drum de idee, pe care mi-l întinzi ca pe o vâslă unui om ce stă să se înece. Crezi că mă vei pierde.

Încerci să mă scoți la suprafață realității tale, dar eu mă simt aici cel mai bine, renăscând mereu în lumea replicilor mele. Când mă răstignești prin cuvinte pe hârtie, nu realizezi că atunci este momentul despărțirii noastre definitive. Eu plec în universal meu altfel. Eu te atrag în capcana mea. Mă rup de ideile tale, care între noi fie vorba sunt nemaipomenite, vizionare, și încep să merg urmându-mi pașii. Așa cum văd și simt eu, personaj.

 Devin altul, după ce m-ai oferit lumii ca ofrandă pe un altar altfel.

 Până la urmă ne vom regăsi, stai liniștit. Dacă te gândești puțin, nu eu te-am cerut, tu m-ai căutat pe mine, tu m-ai strigat îngenunchindu-ți fruntea la picioarele muzelor…Eu am făcut un compromis. M-am lăsat zidit, piatră cu piatră, din sensuri și nuanțe, până am devenit o operă de artă. Tu nu ai fi putut trăi fără prezența mea. Acum eu nu pot sta fără tine. Eu am coborât în profunzimile ființei mele ca într-o fântână cu apă vie, iar tu, autorule, mă privești, de acolo, de sus, sprijinindu-ți obrazul pe buza fântânii. Mă privești melancolic, conștient că nu-ți mai aparțin.

Nu stă trist. Tu și cu mine suntem un întreg despărțiți de limita cuvântului. Iar jumătățile se caută în timp și în spațiu. Nimeni nu știe dacă și unde se vor regăsi. Rana rupturii nu se vindecă toată viața. Cu cât creionezi mai multe personaje, cu atât ești mai schilodit, autorule.

Măiestria scrisului cred că nu-i treabă ușoară, chiar dacă tu îmi lași adesea impresia că mâinile tale se transformă într-un anumit moment în aripi ireal de ușoare de înger ce scriu mesaje din nori pe cerul senin, ca să le poată vedea o lume întreagă.

 Tu mi-ai oferit un trup, o minte, și tot universul de lumi paralele, ca să mă aflu și, într-un final, că să te regăsesc.

Eu zbor peste tot, precum gândul, dar tu, autorule, mergi veșnic pe jos. Iată marea ta dramă și durerea mea imensă. Dar ne vor întâlni…

 Gata, acum, tac.

 Mă opresc…Să-ți vorbesc despre tine, autorule…

 “Stau față în față cu provocarea. (…) Un caiet ce avea coperțile ridate, îmbătrânite sub trecerea lungă a anilor… și … o carte. Printre oameni parcă totul era însuflețit. Jurnalul, cu vocea sfâșiată a unui muribund, îmi părea că îl aud cum strigă: „Nu mă deschide, nu mă deschide!”

Ochii îmi rămân ca o țintă pe carte. Părea un manuscris sacru, peste care trecuseră sute de ani de citire și păstrare. Nu știam ce să dezvălui mai întâi privirilor mele: jurnalul sau cartea?! (…) Simțeam că primul obiect dintre cele două ce aveam să-l ating ar putea ascunde o altă Cutie a Pandorei, dar cu mult mai periculoasă.” (PGC, pg. 41-42)

“ Trecuse ceva timp de când ființa mea se afla într-un război în care terminii păcii erau foarte simpli: trebuia doar să accept realitatea. Îmi era al naibii de greu, însă trebuia să iau din nou contact cu lumea.”

“Fericirea este doar o stare de spirit trecătoare. Te umple într-o secundă, și la fel de repede pleacă lăsând în urma ei un gol infinit. Dacă reușești să-ți creezi o bază spirituală solidă în viață, atunci te poți juca deseori cu fericirea, dar și să o lași să plece fără a mai simți durere.”(PGC, pg. 179)

“Deși era lângă mine, eu îl vedeam undeva departe, iar vocea lui îmi devenise singurul reper, de care să mă agăț pentru a-mi reveni mai repede. Răul care se instalase atât de brusc, la fel de repede m-a și lăsat, În urma lui rămânea doar îngrijorarea din cauză că nu știam ce mi se întâmpla. (…)Eram răpusă…”(PGC, pg. 190)

“Cu tine alături, am ajuns să nu mai cred în veșnicia morții. Am siguranța că dacă aș muri, nu ar fi decât o pauză ce i-aș da-o inimii mele… Aâta timp cât tu vei exista, timpul și moartea nu vor fi decât două cuvinte abstracte(…) Jur că așa va fi pentru o veșnicie și dincolo de ea…”(PGC, pg. 203)

 

 

 

Foto: walllup.net

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s