JURNALUL UNUI PERSONAJ.ZIUA II

JURNALUL UNUI PERSONAJ.ZIUA II

Amicitia

Dragă, autorule,

 

STOP. Haide să nu mai fugim unul de altul. Să ne împrietenim. Am oprit timpul în loc, preț de un cuvânt. Autorule, așază-te, aici, pe banca artei. La granița dintre mine și tine, dintre lumea mea și iluzia ta. Nu sta așa departe! Vino mai aproape, doar nu sunt un străin, sunt personajul tău, sunt…

Vreau să-ți mulțumesc. De ce? În primul rand pentru că mi-ai redat încrederea în mine, în puterea mea de convingere a ochilor distanți ai privitorilor. Cu tine, autorule, speranța s-a animat deodată în mine. Mă respir, cu răsuflarea tăiată, când mă reinventezi, pagină cu pagină. Contopirea, nu neapărat cu un personaj, ci cu o multitudine de senzații și trăiri, de emoții și de amintiri, de imagini, parcă rupte, nu din viața dintre coperți, ci din cea reală, palpabilă, e fantastică. M-am trezit un personaj uman îmbrăcat într-un veșmânt fascinant de rânduri vii, care nu o dată îi face pe cei din jur să-și rotească privirea, de parcă ar fi într-o sală a oglinzilor.

Mă simt mai viu că niciodată, când tu, autorule, mă ridici pe umerii imaginației tale…Acolo, sus de tot…De acolo, văd lumea și lumea mă vede pe mine… Între noi, este un ax imaginar îndepărtat, care apare ca un miraj, dincolo de barierele timpului și spațiului, cuvântului și necuvantului. Scriitura ta este preumblare printr-un platou de filmare, mereu vigilentă să nu-mi rateze un unghi aparte…Mișcările mele au amploarea unui univers interior infinit și perfect.

Fascinant și derutant, în același timp. Derutant modul cum scrisul se strecoară din intimitatea mea de personaj, și te citește, pe tine…

Mă opresc…Să-ți vorbesc despre tine, autorule…

“Nu mă grăbesc, nu vreau să grăbesc cunoașterea. Deja la peste optzeci la sută, cât îmi foloseam din capacitatea creierului, era greu să mai dau peste necunoscut, deși puteam (…) să devin perfecțiune în cea mai reală formă.”(pg. 14)

 “Senzațiile trecătoare ale unor mici plăceri erau admise. Au fost numeroase încercări de a remedia “fisura”, cum o numeau ei, dar toate supuse eșecului. Plăcerea fizică, în schimb, era considerată a fi murdară, nedemnă pentru niște creaturi atât de perfecte. Aveam capacitatea de a folosi toate cunoștințele noastre, dar aveam momente în care ne puteam face, pe furiș, un mic reset. Era secretul fiecăruia dintre noi când alegea să și-l facă. Nu aveam visuri, pentru că nu cunoșteam speranță.” (pg.33)

“La un moment dat am simțit că mă înec și tot încercăm să ies la suprafață. Și totuși, o voce lăuntrică, de parcă mi-ar fi citi gândurile, îmi spunea că eu nu vreau să se termine visul, că vreau să văd mai departe …” (pg. 34)

 

Foto: walllup.net

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s