COLINDA POST-COLINDĂ

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

COLINDA POST-COLINDĂ

Sărbătorile vin. Sărbătorile trec. Stau la fereastră. Privesc. E noapte afară. Am lângă mine un coș plin cu mere, nuci și covrigi. Și-o ramura verde de brad. Stau eu, cu gândurile mele. Aștept.

Oamenii se bucură pentru încă un an de aceste momente. Cât și cum au pot. În principiu, bucatele de pe mesele festive sunt singurele, care îi satisfac pe deplin. Căci așa este de sărbători. Mâncare, peste mâncare și cadouri, peste cadouri. Cam atât.

Anul Nou aduce cu el și o tristă constatare. Singurele elemente  păstrătoare de ceva sacralitate în ele nu prea mai sunt ce-au fost odată. Mai bine zis, nu mai sunt deloc, iar dacă se întâmplă să mai apără răzleț, sunt gonite departe de lumea umană…mult prea materială și iluzorie.

Căutăm vinovați? Firește. Altfel nu am mai fi noi, cei de acum.

Dar oare mai contează?

Un gând mă chinuie împins de la spate de un mare semn de întrebare: „UNDE S-AU DUS COLINDELE?”

În preajma Crăciunului, au venit niște colindători ALTFEL. Patru la număr. Probabil cunoștințele solide de muzică, i-au determinat să ne dăruiască, la fel ca în ultimii trei-patru ani, un mini-concert în curtea blocului, unde locuim. Mare bucurie pentru noi, cei mari și imensă, pentru ei, cei mici. Emoții și trăiri speciale, până când…un dar neașteptat și necerut a luat cu asalt alămurile proaspăt lustruite ale artiștilor. Mânați de spiritul sărbătorilor, creduli, aceștia au sperat firește într-o recompensă binemeritată, din partea publicului local. Atingerea unei pungi mizere, plină cu gunoi menajer, le-a tăiat cu totul elenul. Mâinile le-au înghețat, nu de ger, ci de scârbă. Au continuat și au terminat însă numărul cu demnitatea artistului prins de vâltoarea creației. Atât.

Cu tristețe în priviri, ne-am salutat, printr-o ridicare ușoară a mâinii în chip de salcie plângătoare. Au plecat. De dată asta, de tot. Am avut sentimentul că tradiția lor, de câțiva ani buni, s-a oprit aici și acum. Definitiv. Umilitor. Sec.

Stau la fereastră. Privesc. E noapte afară. Revăd cu ochii minții episodul. Mă întreb retoric:”De ce?” N-a mai rămas chiar nimic pe fundul sacului sufletului uman…Nimic?!

Am lângă mine un coș plin cu mere, nuci și covrigi. Și-o ramură verde de brad.

Era în ajun de Crăciun. În mijlocul agitației din casă, își face loc ecoul culoarului de bloc. Și-un sunet din ce în ce mai clar de…colinde. În sfârșit! Mai aveam o șansă! În alt registru, ce-i drept! Însă vorba românului veșnic resemnat:”Intenția contează…”

Capitulez.

Mă retrag lângă ușă apartamentului și aștept cu sufletul plin de emoție momentul, când voi deschide ușa pentru a lasă să se reverse în casă, peste familia mea, colindă din glasuri de copii.

Norocul se pare că mi-a întors spatele rece și distant. La câteva uși mai departe, pe același palier, mi-a fost dat să aud, nu glasuri gureșe, ci o voce răgușită și enervată la culme de atâta „reproducere culturală”: „Hai de aici…Dă-i bă în m…De la ăștia nu scoatem nimic!”

Varianta de cântec strămoșesc, care a urmat, nu se poate reda decât cu foarte multe întreruperi impuse de bunul-simț unui limbaj impropriu sărbătorilor creștine.

Am rămas cu fruntea sprijinită de ușă și cu același mare semn de întrebare alături:”UNDE S-AU DUS COLINDELE?”

Căci dacă apar în fapt de seară, le hulim și le gonim ca pe niște pasări de noapte purtătoare de vești proaste. Iar dacă vrem să le poftim în mijlocul lumii noastre, nu intră până când nu au siguranță peșcheșului dat contra serviciului prestat îndoielnic și fără vlagă. Dar măcar … „intenția contează”. Iată noua tradiție a vechilor colinde al noului val de colindători rupți de trecutul neamului lor! Joc de cuvinte trist…în ajun de Crăciun!

Ce-i mai rămâne de făcut bietului român? Să se „autosatisfacă” nu sufletește, cum ar fi normal în astfel de momente, ci îmbuibându-se cu fericirea culinară oferită de bucatele așezate cu talent pe masă. Uite așa omul uită că e om. Românul uită că mai există tradiții.

Colinda post-colindă este lăsată într-o veșnică așteptare, undeva, ascunsă în spatele multor uși ale timpului. Așteaptă cuminte un semn- să i se dea voie să ne intre dacă nu în suflete, măcar în case.

Sărbătorile vin. Sărbătorile trec. Stau la fereastră. Privesc. E noapte afară.

Nu uit că sunt și excepții. Îmi smulg un zâmbet, cu fața lipită de geamul rece sperând că încă mai sunt printre noi și excepții de oamenii excepțional de talentați, care cântă alături de copiii lor, de bunicii lor, de prieteni, din suflet,  colinde pentru alți oameni frumoși, gata să le primească în prag de sărbători.

„UNDE S-AU DUS COLINDELE?” Nu departe!

S-au ascuns de noi în străfundul ființei noastre, s-au lăsat să alunece în derivă; au păstrat pentru puținele excepții de oameni excepționali un ECOU. Atât.

Sărbătorile vin. Sărbătorile trec. În fapt de seară. La o fereastră. Cu un coș plin de mere, nuci și covrigi. Și-o ramură verde de brad. Așteptând!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s