POVESTEA LUI MONO

POVESTEA LUI MONO

S-a făcut noapte! Ufff! Ce somn îmi este…

Auziţi, mai credeţi în poveştile bunicilor? Nu prea, din câte îmi dau seama. Eu zic că aţi face bine să vă mai gândiţi. Ce ne-am face fără ele…

Iată o poveste, pe care, an de an, îmi place să o spun şi să o visez, la miez de noapte. Ascultaţi-mă, închideţi încetişor ochii şi lăsaţi-vă purtaţi de vocea mea.

Se spune, că, undeva, în ţinutul gheţurilor veşnice, existau doi bătrâni gârboviţi, purtând, cu demnitate, ani mulţi în spate. Toţi oamenii din Laponia îi cunoşteau.

Vedeţi, că nu e doar un joc al imaginaţiei…

Erau săraci, dar cinstiţi. Erau singuri, dar casa le era mereu plină de musafiri. N-aveau copii, dar îi iubeau pe toţi cei care le ieşeau în cale. Bătrânul era un cizmar priceput, iar femeia lui o bucătăreasă desăvârşită. Amândoi parcă aveau mâinile vrăjite. Tot ce realizau îi uimea pe cei din jurul lor. Cei doi s-au împăcat, din tinereţe, cu soarta lor – nu puteau avea prunci. Au plecat capul întristaţi, dar l-au ridicat imediat cu demnitate, fără să condamne în vreun fel, Divinitatea. Pentru ei, fiecare zi, mai ales, acum, la bătrâneţe era o sărbătoare continuă. Le plăcea cel mai mult să le facă daruri celor din jur. Din puţinul lor, dădeau cu inima deschisă tuturor celor ce le călcau pragul casei.

Până şi bordeiul lor avea un aer aparte. Pe pereţi stăteau, cât vedeai cu ochii, o mulţime de papucei din lemn, de toate culorile şi dimensiunile. În cămară, gospodina îşi aşezase, cu multă grijă, câteva merinde şi borcane cu dulceaţă. În casa lor se simţea mereu un miros îmbietor, de pâine caldă şi de cetină, căci, bătrâna aducea, din când în când, câte-o ramură proaspăt culeasă din singurul brad aflat în curtea lor.

Într-o seară, moşneagul cu barba albă şi deasă, sta pe un balansoar şi se uita cum lemnele iau forma focului şi se contopesc cu flăcările. “Am îmbătrânit, femeie, s-au dus anii, s-a dus viaţa. Ce lăsăm acum în urmă?”

“Nu vorbi aşa, bărbate, că-l mânii pe Dumnezeu. Am avut norocul să ne avem unul pe altul. Lăsăm în urmă noastră ceva mai preţios decât orice comoară – dragostea noastră. ”

Cei doi se îmbrăţişară cu obrajii roşii de emoţie.

Deşi locuiau în Laponia de-o viaţă, nimeni nu-şi mai amintea cum arătau în tinereţe. Mulţi credeau că o vrajă i-a făcut veşnic aşa, gârboviţi la trup şi albi la păr. Apăruseră pe la colţuri multe istorioare despre isprăvile şi bunătatea lor,  fără seamăn. Nu purtau duşmănie cu nimeni.

Singurul lor duşman era acum Timpul.

Nu aveau însă vreme să se gândescă la zilele scurse.

Într-o bună dimineaţă, bătrânul îşi luă pe el cojocul cel călduros şi plecă agale, prin nămeţi. Mergea să vadă ce mai e prin sat. Ajunse la o casă atât de veche, că de-abia mai stătea în picioare, sub greutatea troienelor de zăpadă. Acolo se aciuiaseră doi tineri săraci şi copilaşul lor, un băieţel frumos ca un îngeraş, dar care, din cauza frigului, avea mai tot timpul vârful năsucului roşu. Râzând cu poftă, intră aici uşor: “Ho, ho, ho! Ce mai faceţi, dragii moşului?” răsună glasul impunător al acestuia. “Iaca, nu prea bine, am rămas fără lemne.”

“Nu disperaţi, copiii mei! Găsesc eu ceva.”

Plecă, rămas pe gânduri…

Ajuns acasă, îi povesti muierii lui întreaga întâmplare. “Sărmanii de ei, trebuie să-i ajutăm, dar nici noi nu prea mai avem lemne. Poate…”

“Ce? Spune?” sări moşneagul. “Păi ar fi o soluţie, să tăiem bradul din curte, dar nu de tot… E destul de mare, ce zici?” “Da, aşa voi face!” Nici una, nici două, acesta luă toporul şi doborî la pământ trunchiul bătrânului brad. “Iartă-mă, prietene, ne ştim de-o viaţă…”

Când au văzut lemnele, tinerii căzură în genunchi, sărutându-i mâinile. “Îţi mulţumim pentru tot!”. Micuţul lor îngâna ca o cântare de sărbători: „Mono…”

Moşneagul plecă mai departe. Merse la altă casă – aici toţi plângeau de foame. Se duse într-un suflet acasă.

De cum intră pe uşă, zise: “Soţia mea dragă, fii bună şi găteşte-mi şi mie un cozonac, d‘acela, mare cât roata carului. Reveni, după câteva ore, la acel cătun. Mirosul cozonacului îi făcea invidioşi pe vecini. Cel mai mult se bucura mezinul, care agita în aer o pană de scris, prefăcându-se a fi un scriitor renumit.

Noaptea se lăsă devreme, în ţinutul zăpezilor.

Moşneagul porni spre casă, când, de peste gard, auzi un ţipăt groaznic. Bătu la uşă şi zări mai multe femei strânse în jurul unei tinere căreia îi venise sorocul mai devreme. Bătrânul nu se pierdu uşor cu firea. Cu pasul apăsat, bătători omătul moale, până acasă.

“Draga mea, e grabă mare, vino!” Dacă nu ajungea la timp femeia, tânăra mamă n-ar mai fi deschis în veci ochii şi nici pruncul lor n-ar mai fi reuşit să ajungă în această lume.

Bătrânii plecară la miezul nopţii acasă. Erau frânţi de oboseală, dar mai aveau încă puterea să zâmbească. Reuşiseră, din nou, să aducă liniştea în sufletele celor din jurul lor. Puseră capul pe pernele mari, din pene de gâscă, şi aţipiră într-o clipă. Sau poate nu… În vis, li se arată un înger inundat de lumină, care le vorbi aşa:

“Dumnezeu m-a trimis la voi, ca să vă primiţi răsplata. De azi înainte veţi avea bătrâneţe veşnică,  veţi fi mereu albi, ca zăpada din jurul vostru, dar cu sufletele mereu calde, ca focul din sobă!

Toată lumea vă va uita numele, căci de acum încolo, pentru toţi,  veţi fi Moş Crăciun şi soţia sa cea harnică, Crăciuniţa.

Veţi purta numele lemnului, pe care voi îl băgaţi în sobă – kerciun…

Veţi zbura în înaltul cerului, într-o caleaşcă de sticlă, ascultând cu atenţie ce-şi doresc oamenii de pe întreg pământul. În cinstea voastră, ceilalţi vor închina un pahar de vin roşu şi o felie de cozonac aburind şi vor cânta colinde în jurul bradului. Veţi avea nevoie şi de ajutoare – copilul cu năsucul roşu, va lua noaptea chip de ren, iar nasul lui va fi felinarul, de care aveţi atâta nevoie, aici, la revenirea pe pământ. Veţi avea nevoie de un puşti talentat la caligrafie. Ştiu unul care are deja o pană de gâscă pregatită drept condei. Şi ultimul ajutor, va fi cel care aduce scrisorile copiilor pentru tine, Crăciune! El abia ce s-a născut, dar îţi va purta numele mai departe” vorbi glasul solemn.  „MONO”.

“Nimeni nu va mai uita de acum încolo bunătatea şi dărnicia voastră, iar copiii vă vor aştepta, an de an, mai nerăbdători. Pentru că nu v-aţi plâns niciodată de încercările, la care Dumnezeu v-a supus, am a vă spune că, de azi, veţi avea sute şi mii de copii, care vă vor îmbrăţişa cu dor şi dragoste… de fiecare dată, când vă vor trece pragul. Ei vor fi fiii şi fiicele voastre.”

Moşneagul tresări şi deschise ochii. La fel şi soţia lui.

“Am visat”, spuse bătrânul.

”Eu, de asemenea”.

După ce-şi povestiră pe-ndelete tot ce li s-a arătat în somn, cei doi se îmbrăţişară şi se priviră zâmbind: “Moş Crăciun şi Crăciuniţa lui…

Hai să împodobim creanga de brad cu turtă dulce.

Azi e ziua noastră!

Ho! Ho! Ho!!!”

 

 

Înţelepciune: Te-ai întrebat vreodată, cum ar arată sărbătorile de iarnă fără el, Moş Crăciun? Parcă n-am mai fi noi, copiii de altădată…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s