LACRIMI PE ZĂPADĂ. O POVESTE

sâmbătă, 19 decembrie 2009

LACRIMI PE ZĂPADĂ.O POVESTE

Trăiau într-un oraş de provincie, două familii. Una foarte bogată locuia într-un vechi conac, atrăgând privirile oricărui trecător. În direcţia opusă, una săracă, într-o casă ponosită, care îşi făcea loc în peisaj ca ghimpele într-un deget. Ambele familii aveau, însă, ceva în comun – două fete, ambele născute în aceeaşi zi. Deseori, la conac, se organizau baluri şi petreceri care durau chiar şi trei zile la rând. Era momentul când tot oraşul admira strălucirea ţinutelor şi bijuteriilor celor invitaţi. Printre privitori se număra, de fiecare dată, şi copila familiei, care locuia în bordeiul sărăcăcios, de la marginea oraşului. Cu guriţa larg deschisă, ea se uita la uimitorul peisaj, rupt parcă din poveştile cu zâne. Cu toate că îşi dorea din tot sufletul să fie, măcar o zi, precum acei oameni, fetiţa nu-i invidia deloc, ba dimpotrivă, era atât de fericită aşa săracă, cum o ştiau toţi.

Locuitorii din oraş auziseră că dincolo de bogaţia boierilor, lucrurile nu erau, nici pe departe, liniştite. Certurile celor din casă se auzeau, uneori, chiar la câteva străzi depărtare. Pe fiica proprietarilor aproape că nu o văzuse nimeni foarte clar – mergea mai mult cu trăsura sau îşi petrecea zile întregi cântând la pian. Se vorbea în oraş că ar fi fost atât de rea şi îngâmfată, încât părinţii ei schimbaseră mai multe rânduri de servitor, pentru a-i intra în graţii. Dacă ar fi putut, i-ar fi dat şi luna de pe cer, numai s-o ştie fericită şi, mai ales, mulţumită. Cu toate acestea, “mica prinţesă”, cum o numeau toţi, se simţea atât de singură, înconjurată de oameni falşi, de la care nu culegea decât laude seci şi zâmbete prefăcute.

Ştia că nimeni nu o iubea cu adevărat. Nimeni.

***

Hei, timpul trecu…Zurgălăi şi cete de colidători peste tot… Ici, colo, fulgi de nea. Se apropia Crăciunul… Iarna îşi arăta colţii, cum ştia mai bine, aşternând peste întregul oraş o pătură de gheaţă. Peste tot, forfotă mare… Unii alegau cu marfa în târg, alţii aduceau brazi pentru conac…

Numai în căsuţa uitată de lume, abia dacă se zărea lumina firavă a unui opaiţ aprins la fereastră. Dinăuntru răsunau însă râsete şi cântece pline de veselie. Părinţii tineri îşi alintau copila cu pâine caldă, abia scoasă din vatră. Acum aveau un moment special de sărbătorit. Tatăl reuşise să strângă ceva bănuţi,  din care cumpărase nişte turtă dulce soţiei şi celei mici. De bucurie, acestea dădeau un adevărat spectacol. Întâmplător, pe acolo trecea, la lasărea nopţii, trăsura de la conac, cu fata boierilor în ea. Aceasta, auzind cântecele care răsunau pe uliţă, porunci vizitiului să oprescă. Alergă la fereastra casei şi-şi lipi năsucul de ea. Se uită, câteva momente, cu obrajii înroşiti mai mult de emoţie decât de ger, la fericirea acelor oameni sărmani şi plecă îmbufnată. După ce reveni alături de bunică, aceasta o întrebă răstit ce a văzut acolo. Fetiţa răspunse sec: ”Nimic.”

Au plecat în grabă şi, tot drumul spre casă, nimeni nu a mai scos niciun cuvânt. La conac, ce să vezi: petrecere mare! Se împodobise cu un alai impresionant şi cu mult fast, bradul, cu mii de luminiţe şi cu multe dulciuri alese. Atât oamenii  mari, dar, mai ales cei mici, se bucurau, ca în fiecare an, de aceste clipe unice, deşi ştiau foarte bine că nu le era permis să se apropie de gardul conacului.

Ajunsă în cameră, fetiţa îmbrăcată cochet admira de la fereastră peisajul de sărbătoare, dar pe chipul ei nu se citea nici măcar o umbră de bucurie. Luminiţele bradului parcă se contopeu şi, de fiecare data formau aceeaşi imagine – oamenii cei săraci cântând şi îmbrăţişându-şi rodul dragostei lor… O lacrimă fierbinte se rostogoli, dintr-o dată, pe obrazul fin al acesteia.

Un zgomot asurzitor de sticlă spartă o făcu să tresară.

“Iar se ceartă …” oftă ea prelung. Deşi toţi servitorii îi ştiau de frică, nimeni nu reuşise să o cunoască cu adevarăt.

Era un copil cât se poate de normal şi de sensibil, dar care se închisese în el şi refuza să comunice. Nu avea prieteni, iar părinţii şi bunicii o repezeau mereu, spunându-i că n-au timp de ea. Bonele îi făceau mereu pe plac, doar ca să-i între în  voie. Mereu i se aduceau cele mai frumoase jucării şi cele mai deosebite rochiţe.

Aşa se întâmplase şi acum, când sosise Ajunul Crăciunului. La conac, bal mare. Toată floarea ţinutului se prezenta cu blănuri şi rochii alese, cu pietre preţioase de tot felul, cu cadouri, care mai de care mai scumpe.  De dragul petrecerii, toată lumea uitase cu desăvarşire de fetiţa cu bucle roşcate. Aceasta privea, dintr-un colţ de cameră, acelaşi spectacol plictisitor. Se săturase de viaţa ei şi de tot ce o înconjura. Nu mai suporta pe nimeni lângă ea. Se îmbracă în pijamale şi adormi, plângând, pe covorul călduros. Gândul i se opri, pentru a nu ştiu câta oară, la bordeiul de la marginea oraşului, la părinţii aceia, la râsetele fetei cu haine ponosite…

Încet, încet, noaptea rece cuprinse întreg ţinutul.

***

La un moment dat, copila se simţi luată pe sus şi, într-un vacarm fără seamăn, se trezi scoasă din casă şi dusă pe braţe într-o trăsură şi învelită, în grabă, într-o pătură groasă de lână. Somnoroasă, ea se uita mirată pe geam. Ochii i se umplură de lacrimi. Alerga urlând spre treptele conacului. Mai multe mâini o prinseră însă strâns.

Crăciunul nu fusese, anul acesta, la fel ca altădată, pentru familia ei. Nu se ştie din ce motiv, mansarda casei se aprinsese ca o torţă şi, câteva clipe mai târziu, focul  se întinse peste tot. Prea ocupaţi cu marea sărbătoare, mesenii fură prinşi, ca într-o capcană, de flăcări necruţătoare. În învălmăşeala produsă, abia se mai putea observa ceva. Cei mai mulţi, încinşi de aburii băuturilor fine, nici n-au mai avut puterea să iasă din conac. Pentru sărmanul copil bogat, soarta pregătise, însă, cu totul alt drum. O servitoare şi-a amintit de micuţă şi a scos-o, în ultimul moment, din casă. Incendiul se vedea de departe. Din celălalt capăt al oraşului, oamenii alergau deja să dea o mână de ajutor boierilor. Prea târziu, însă. Bârnele conacului cădeau, una după alta, răpuse de focul mistuitor. Imaginea devenea dramatică. Peste tot, numai scrum. Mult scrum şi numai umbre de oameni. O tăcere apăsătoare se lăsase peste întreg domeniul. Familia săracă ajunsese şi ea să vadă marea grozăvie … Nimănui nu-i venea să creadă ce nenorocire se abătuse peste cei de la conac, mai ales acum, în ziua de Crăciun. Dintr-o dată, ochii tuturor se aţintiră asupra “micii prinţese”… Sărmana. Lacrimile îi îngheţaseră pe obraji. Nimeni nu îndrăznea s-o ridice de la pământ.

“Ce ne facem cu ea? Nu mai are pe nimeni…” “Nu  cred că o vrea cineva, e atât de rea şi încrezută … Aşa le trebuie … E semn de la Dumnezeu”. Toţi cei aflaţi prin preajma făcură un pas înapoi, parcă ar fi aprobat tăcuţi cele auzite. “O vor duce probabil la orfelinat…” Aflată în apropierea celor două servitoare, care discutau în şoaptă, fata cea săraca vorbi apăsat, iar glasul ei, din altă lume, tăie ca un hanger proaspăt ascuţit, liniştea nopţii:

“Va merge cu noi… Nu e singură… Cum puteţi să fiţi atât de răi. E Crăciunul!”

Cu toate că nu era momentul potrivit, toţi izbucniră într-un hohot râs, aşa, în batjocură.

“Glumeşti, fetiţo, nu-i aşa?” Tatăl copilei înaintă hotărât spre tânăra ţintuită la pământ. “Nu se uită ea la voi, sărăntocilor…” se auziră glasuri din mulţimea strânsă în curtea conacului.

“Tocmai ea, prinţesa prinţeselor… Ea, care nu ştie decât să tune şi să fulgere şi care, uite acum, nici haine nu mai are, nici pe mama, nici pe tata, pe nimeni… Aşa-ţi trebuie. Ăsta-i blestem, nu alta…”

“Linişte! strigă cât putu de tare, tânărul tată, gata să se înfrunte cu oricine i-ar fi stat în cale.” El ridică fiinţa fragilă, care părea că se descompune în mii şi mii de lacrimi, o luă pe braţe şi, acoperind-o cu haina lui peticită, o purtă astfel până departe, în bordeiul lui sărăcăcios. Acolo, mama îi găti o supă fierbinte, iar fetiţa îi oferi, cu căldură, cel mai călduros loc al patutului ei. Şi încă ceva … ultima bucată de turtă dulce rămasă din Ajun. Fata de boier adormi. 

Somnul parcă se transformă în veşnicie.

Venise Crăciunul.

Pe masă domneau sarmale aburinde şi-o mămăligă galbenă, mare cât roata carului. Mama tocmai scosese din vatră un cozonac parfumat, de ţi se făcea poftă numai uitându-te la el.

“E Crăciunul, trezeşte-te! Hei! Mă auzi?!”

“Las-o, mămico, în pace, a trecut prin prea multe, în ultimele ore… Trebuie să uite…”

“Nu, nu…nu trebuie să doarmă” se încăpăţână micuţa “Doar e Crăciunul”.

Musafirul deschise ochii… Nu prea înţelegea ce i se întamplă… Parcă visa…

”Mamă, uite…se trezeşte, în sfârşit, era şi cazul…”

“Bună seara” şopti, cu glasul pierdut, tânăra domnişoară cu maniere alese. “Bună, draga noastră…”Mama o îmbrăţişă cu dragoste, ca şi cum era fiica ei dintotdeauna.

“E Crăciunul!” spuse încet aceasta.

“Da, ştiu, dar nu vreau decât să dorm…doar atât … pentru totdeauna…” rosti sec şi respingător tânăra.

Pe uşă intră însă tatăl, cuprins de spiritul sărbătorilor. În mare taină, el adusese o creangă de brad, pe care atârnau câteva dulciuri şi nişte mere, cam îngheţate…Cu un mănunchi de zurgălăi, începu să colinde…

Mama şi fiica ei îi ţinură isonul…Petrecerea începea…

Ascunsă sub pătură, copila plângea, dar nici ea nu ştia de ce.

Ca prin minune, se simţi eliberată şi fericită, nu tristă şi indiferentă, ca altadată. Dintr-o dată, aruncă pledul pe jos şi începu să cânte, cu poftă…Câtă fericire…

Apoi, din senin, se aşeză pe marginea patului şi începu să plângă mai aprig ca până acum. “Nu se cuvine…” zise ea. “Ba da… Azi e Crăciunul!”, spuseră în cor cei din casă. Ochii fetei se ridicară înecaţi în suspine amare…”Da? Şi ce dacă?” “Uite, draga mea, eu nu ştiu să folosesc, ca tine, cuvinte alese, dar am ceva să-ţi spun. Aici e adevăratul Crăciun, aici …” şi mama îşi duse mâna în dreptul inimii.

 “Ştii, sărbătoarea de azi asta înseamnă … iubire şi fericire…”

 “Dar eu nu merit nimic din toate acestea. N-am fost iubită de nimeni, niciodată, şi n-am iubit pe nimeni, niciodată. Sunt a nimănui şi aşa am fost mereu.”

 “Nu vorbi aşa, micuţo, sunt convinsă ca familia ta te-a iubit, chiar dacă n-a ştiut să-ţi arate acest lucru. Pe toţi ai tăi trebuie să-i păstrezi ca o amintire frumoasă… De azi însă…”

“Mamă, acum, lasă-mă pe mine… Vreau să-ţi fac un dar, ceva mai special – pe mama şi pe tata, şi, dacă vrei, o soră, pe mine… E un dar mic şi neînsemnat, pentru unii, dar făcut din suflet!”

O clipă de tăcere înmormântală…

”Accept să vă fiu fiică şi soră…Vă mulţumesc, mamă şi tată!”

Mama le îmbrăţişă pe cele două fete ca pe doi îngeri, care-i luminaseră, în zi sfântă, casa şi inima. Tatăl plângea ca un copil mic, cu toate că se abţinuse din greu, până atunci. Dregându-şi vocea, bărbatul îşi chemă cele trei prinţese la cina festivă. Le trase galant scăunelele de lemn şi le pofti, cu graţie, la masa de sărbătoare.

“Te ştim, draga noastă, de când te-ai născut, adică din ziua în care a venit pe lume şi fiica noastră. Eu am mers cu căruţa după doctorul care le-a ajutat pe mamele voastre să vă nască. Asta a fost voia Celui de Sus! spuse tatăl şi luă o aţă cu care tăie mămăliga, împărţind fiecăreia câte o bucată generoasă; mama împărţi sarmale şi…

Ce noapte sfântă!

Într-un oraş de provincie. O familie fericită cânta colinde, într-o casă ponosită, care îşi făcea loc în peisaj, ca ghimpele într-un deget.

Crăciun Fericit!

Înţelepciune: Aceasta este doar o poveste, dar una, pe care ar fi bine să n-o uitaţi nicicând, în noaptea de Crăciun, atunci când, iarăşi şi iarăşi, în fiecare an, vă primiţi cel mai sfânt dar – părinţii. Nu lasăţi să treacă o zi fără să-i strângeţi în braţe şi le spuneţi, cât de mult îi iubiţi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s