HIC. O POVESTE RĂSUCITĂ

vineri, 11 decembrie 2015

HIC. O POVESTE RĂSUCITĂ

Pe Hic îl știa toată lumea. Era băiatul, căruia nu-i plăceau poveștile. Nu se dădea în vânt nici după jucării. Mai puțin după una, pe care o învârtea neîncetat. Un glob de sticlă plin cu fulgi de zăpadă, care acopereau în fundal un castel uriaș.

Mai încăpățânat decât cel mic, se dovedise însă bunicul, care într-o seară, la gura sobei, l-a luat pe Hic în brațe, hotărât să-i spună, pentru a nu știu câtă oară, o poveste. Nimeni nu bănuia dacă asculta ceva din cele spuse de bătrân. Un lucru era sigur, mâinile sale roteau neîncetat globul de sticlă, până când somnul îl doborâ…Printre buze, Hic lasă să se strecoare o silabă dintr-un cuvânt:”IL”…

Bunicul nu se descuraja de concurenta lui Moș Ene, ba dimpotrivă, continuă cu glasul moale:

“Povestea lor este dintotdeauna. Din pădurea fără de-nceput și fără de sfârșit. Din căminul unei familii de vânători. O fetiță, o mamă, un tată și niște bunici. Alături un pui de cerb, crescut de mic în gospodărie. Dintotdeauna, liniștea era stăpâna locului, iar tronul îi era însăși casa din pădure.

Illa, căci așa se numea mezina familiei, se bucură de lucruri “mărunte”, pe măsură vârstei. Darurile veneau mereu din natură. Primea flori și frunze – adevărate bijuterii în mâinile ei plăpânde. Le găsea mereu loc prin casă, pe pervaz, pe masă… Oriunde… O pată de culoare vie… Crengile cu forme ciudate prindeau viață în mâinile pricepute ale tatălui și ale bunicului. Mama și bunica le găteau cu pricepere și bun-gust în resturi de stofe rămase prin dulapurile vechi.

Cu puiul de cerb se înțelegea din priviri, parcă ar fi fost egalul ei. Hic, căci acesta îi era numele, și Illa erau mereu nedespărțiți. Supus stăpânei lui, puiul îi urma pașii oriunde în pădurea imensă de brazi.

Înțelegerea pusese stăpânire pe oameni și locuri.

Dar… Un cuvânt mare și rece cât o vrăjitoare aprigă…Acest “dar” zăcea ascuns ca un ghimpe în sufletul Illei. El cuprindea o sumedenie de întrebări fără răspuns: de când, cum și de ce era familia  “captivă” în inima pădurii?! De ce pe acolo nu trecea niciodată nici picior de om, nici pală de vânt, nici strop de ploaie… Nimic. Buzele îngânau ușor aceste gânduri ascunse, dar Illa nu îndrăznea să-i supere pe cei dragi cu astfel de nelămuriri, despre un trecut tare ciudat. Părinții, la rândul lor, îi acordau încrederea și libertatea, de care copila avea nevoie. O lăsau să zburde în voie prin iarba veșnic verde. Micuța se simțea mereu în siguranță printre brazi, soldații nemișcați ai pădurii. Dintotdeauna, existase însă o interdicție: pașii ei nu aveau ce să caute pe cărarea cu pietre colțuroase, care ducea spre vârful Muntelui Alb. Un loc sălbatic străjuit de tufe de mărăcini imense.

Ani la rând, Illa a înțeles mesajul. Luase totul că atare. Până într-o bună zi, când ispita depărtării de casă a pus stăpânire pe ea. Mâini invizibile o învăluiseră și o trăgeau în neștire spre locul interzis. Un șuierat de vânt îi răsuna continuu în urechi. Pe măsură ce înainta, zgomotul lua chip de voci care îi șopteau aievea:”Haide, Illa, vino, vino la noi! Vino, copilă…Suntem toți aici!”

Chiar dacă la început nu a dat importanță celor auzite, încet încet, gândul i-a zburat mereu ACOLO…la acele glasuri venite dintotdeauna…

Fără să realizeze, chipul Illei se întrista în fiecare zi tot mai mult. Zâmbetul îi pălea. Atât de tânără, dar atât de lipsită de viață.

Mintea nu-i dădea nicio clipă răgaz să se liniștească…Pășea în realitate sau se afundă într-un vis urât?

În ziua aceea, Illa își sprijinea obrajul palid de geamul rece al ferestrei. Din camera ei, privea tăcută pădurea. Inițial părea o zi ca toate celelalte…Până când…Cu pași greoi, o siluetă, încovoiată de șirul lung de ani, purtați pe umeri, își făcu apariția în fata casei. Liniștea pădurii se tulburase. Păsările zburau în toate părțile. Din Hic se observau doar ochii mari și speriați. Illa fugi grăbită spre intrare, dar vocea aspră a bătrânei o țintui de lemnul vechi al scării:

“Vocile o strigă, iarăși și iarăși…Voi nu vedeți! Nu vă pasă?! M-am lăsat purtată de vânt…și am auzit. Dacă lăsați lucrurile așa, veți dispărea, de dată asta, toți. Pădurea nu vă va mai fi de niciun ajutor. O mare albă vă așteaptă acolo…O imensitate rece și goală și mută!”

Râsul bătrânei îi făcu pe toți să amuțească…Fetița rămase nemișcată. Doar inima dădea să-i iasă din piept de spaimă necunoscutului. Se simțea deodată a nimănui. Un personaj dintr-o altă poveste mutat, fără voie, în acest peisaj mult prea ciudat. Ea răspunse primului impuls al trupului firav. Se strecură pe ușa din spate și fugi cât putu de repede…Acolo…Trebuia să deslușească mistetul vocilor pădurii.

Părinții și bunicii își ștergeau unii altora lacrimile grele, care se prelingeau într-un lung șir de speranțe pierdute. Rămași singuri, priveau disperați cărarea, care mâncase lacomă pașii musafirului nepoftit. Bătrână plecase. Toți știau că nu se putea face nimic. Așa fusese scris! Uitaseră acum de Illa. Erau statui mute, înghesuite pe băncuță de pe prispa casei.

Între timp, copila plecată de ore bune, se apropia tot mai mult de cărarea interzisă. Vocile reapăruseră: “Vino, micuțo! Vino, suntem aici…Haide!” Pași îi erau nesiguri pe pietrele neprietenoase. Colturile lor o râneau la fiecare pas. Dar ei nu-i păsa. Cu silueta firavă, fetița se strecura printre mărăcini…Părul îi era vâlvoi… Încă puțin, credea… Nici nu bănuia câte cotituri viclene ascunde acest drumul trufaș…Își duse involuntar mână la ochi… Ce lumină puternică! Un alb, care îmi arde privirea. Ce să fie oare? Clipele o îmbrățișară…Întrebarea Illei răsuna însă într-o cădere neașteptată. Stâncile potrivnice îi respingeau, rând pe rând, corpul de copil nevinovat.

Tăcere.

“Am uitat de Illa! Sărmană…”. Cei ai casei au pornit în căutarea ei…Mai întâi calmi, dar pe măsură ce orele treceau, disperarea îi copleșea. Tatăl și bunicul au plecat spre liziera pădurii. Bănuiau ceva. Mama și bunica rămaseră acasă. Poate o găseau prin apropiere.

După câteva zile…

“Privește tată…Un animal rănit? Acolo jos, în prăpastie…Bătrânul se aplecă…Cu ochii în lacrimi răspunse: “Nu, copile, e om…”

Cu pașii grei și cu sufletele sfâșiate de durere, cei doi au adus-o pe Illa, într-un final, acasă. Era pe înserat. Chipul fetei– de nerecunoscut. Pădurea se transformă într-un loc al plângerii. În fiecare zi, printre copaci răsunau bocetele lor … Copila și-a revenit în cele din urmă, spre bucuria celor dragi. Iar cicatricile dispăreau greu, dar sigur…

Bucuria nu avea să mai fie însă dintotdeauna. Bucuria va deveni din acea zi un trecut îndepărtat. Trecutul lor.

Ușa casei se deschise iarăși larg, iar în prag trupul bătrânei împiedica lumina zilei să intre…”Credeți că e salvată…Hmmm! Oameni slabi! Nu s-a terminat încă…Veți plăti…Ea este doar începutul!” Atât…și dispăru.

Illa se ridică la marginea patului: “Ce s-a întâmplat? Cine era?” Bunica îi cuprinse mâinile într-ale ei. “Stai liniștită, nu e nimeni…Ți s-a părut!” “Auzi, bunico, dar când o să răsară soarele…M-am saturat de atâta întuneric…De ce mă trezesc numai noaptea?” Bătrână își duse mână la gură și prinse în ultima clipă un urlet cumplit. Fata era cufundată într-o uitare adâncă. Într-o orbire veșnică. Toți realizaseră că viața lor se schimbase. Un vânt se porni din senin și șuieratul lui aduse tuturor un mesaj: “A plătit pentru voi! Ați nesocotit porunca mea…Acum a venit rândul vostru…Rând pe rând vă veți sacrifice  pentru ca ea să vadă din nou…Nu știți cum? Veți vedea…Priviți cu sufletul și ascultați semnele naturii…Altfel nu veți reuși. Mergeți spre cărare, apoi urcați, rând pe rând pe Muntele Alb…Va fi greu…Veți fi din ce în ce mai puțini alături de ea…Dar ajutați-o să ajungă în vârf și atunci își va recapătă vederea…Ea va fi singură…Cu privirea mereu înainte. Vraja mea se va rupe atunci, dacă totul este dus la bun sfârșit, iar eu voi dispărea pentru totdeauna din viața voastră…Atât!”

Liniștea reveni, dar mult prea apăsătoare. “Cine a vorbit, bunico? Ce s-a întâmplat? Am pățit ceva?” “Ați pățit ceva? Unde sunteți? Simt că vă pierd.” “Suntem aici, dragă noastră, îi vorbi cu glasul stins tatăl. Mereu lângă tine. Peste câteva zile însă vom pleca într-o călătorie lungă…tare lungă. Nu ne cere să-ți explicăm prea multe…Vei înțelege totul la timpul potrivit. Până atunci glasurile ne sunt mute.”

Au urmat zile cumplite de mers prin pădure. Vânturi aprige. Ploi reci și furtuni cumplite. Căldură și soarele dintotdeauna dispăruseră ca prin vis. Primă care a cedat a fost mama Illei. Răpusă de o durere cumplită în piept, ea le-a spus că se întoarce acasă…”Nu mai pot…până aici v-am adus…De aici încolo doar sufletul meu mai vine cu voi, trupul se reîntoarce acasă.” Illa era acum o umbră de om. Tot mai tristă, tot mai slabă…tot mai puțin vie.

La scurt timp, o furtnă puternică, l-a facut pe tată sa alunece de pe o stâncă. Rănile îi erau adânci și sângerânde. “Dragii mei, mai aveți puțin de mers. Aveți grijă unii de alții…Eu mă întorc acasă. Illa, fetiță mea, nu uită, că gândul meu te va însoți mereu. Cu bine!”

Abia au putut-o smulge de lângă trupul părintelui suferind…Bunicii i-au dat curaj, iar Hic era umbra ei. ”Vom reuși, vei vedea…” Cărările Muntelui Alb erau anevoioase și sfârșeau de cele mai multe ori în hăuri atât de adânci că nici nu le vedeai capătul. Bieții bătrâni au reușit să o aducă aproape de vârf…Dar greul de abia acum începea. “Hic, ți-o lăsăm în grijă. Noi atât am putut. Rămânem aici…” Se sprijineau unul de altul plângând. Illa era mută. Durerea îi răpise până și ultimul cuvânt de adio. “Am rămas singură…” atât repeta deznădăjduită “și blestemată asta de noapte…dacă aș avea măcar un strop de lumină, atât!”

Hic o împingea cu încăpățânare de la spate. O lăsa să se ține de coarnele lui. În rest, tăcere. “Iată vârful”, se gândi Hic. “De aici trebuie să meargă singură și să asculte drumul vocilor care o cheamă neîncetat…” Într-adevăr, Illa auzi din nou: “Vino, fetito, vino cu noi. Suntem aici.” Răpusă de oboseala, copila străbătu cu greu cărarea abruptă care ducea spre vârful Muntelui Alb. Dar reuși…Era singură…O lumină puternică și mână i se lipi de ochi…”Ce-i cu mine, ce mi se întâmplă?” Se prăbuși la pământ într-un ultim gest de îndurare. “Illa, deschide ochii…Copilă…Privește!” La câțiva pași…mulți fulgi de zăpadă se roteau amețitor și un ecou! Illa vorbea ca pentru ea: “ Unde mă aflu? Ce văd…O mare de alb, alb orbitor, alb și iarăși alb.” “Illa, ai reușit! Ai rupt vraja! Deși ești atât de plăpândă, curajul tău e imens…Privește în zare…Este tatăl tău – stăpânul Regatului Alb. Uite-l te așteaptă împreună cu mama ta… Îi vezi în zare? Acolo, sus, printre nori este castelul lor, adevărată ta casa!”

winter_christmas_2013_by_chiaralily9-d6y0mak

“Ce-mi aud urechile…Cine vorbește?” “ Nu-ți întoarce privirea spre noi, privește doar înainte…Doar așa vraja se va destrămă. Aici în trecut, rămânem noi, bătrânii…Nu suntem bunicii tăi, suntem doar niște supuși ai împăratului…Familie de vânători. Aici este și Hic, cerbul nostru curajos. Prietenul tău de-o viață. Nu-ți întoarce privirea spre noi, cei din trecut, privește doar înainte spre viitor, acolo, sunt ei, părinții tăi iubiți.”

Illa plângea în continuu…”Bunico, bunicule, Hic, mamă, tată…”

“Crivățul te va duce la ei. Lasă-te purtată încă o dată de vocea secretă a tărâmului vostru…Ea strigă gândurile și dorințele părinților tăi! Le strigă dintotdeauna! Noi rămânem stăpânii pădurii de brad… Noi vom vesti restul lumii venirea iernii!”

Illa:”Dar cine ne-a făcut asta…”

“Bătrână, care ne răpea din când în când liniștea, era de fapt Crăiasă Neagră…O vrăjitoare rea, care nu a reușit să-i convingă pe părinții tai să o lase să locuiască în Regatul Alb. Au izgonit-o. Răzbunarea ei a fost pe măsură: ne-a pedepsit pe toți să trăim în mijloc de vară…A șters iarna de pe fața pământului și ne-a făcut prizonierii pădurii. Nașterea ta a fost primul semn că o vom învinge…Că fulgii de zăpadă mai au încă viață…Vocile lor te-au chemat neîncetat…Restul îl știi și tu…”

“Da, acum îmi amintesc…bătrână cu glasul ei teribil, fuga mea, căderea în prăpastie, ochii mei orbiți de albul zăpezilor veșnice… Ecoul vocilor lor…”

“Nu-ți întoarce privirea…Noi ne vom revedea an de an…Vă vom așteptă să ne ningeti cu fulgi mari de zăpadă…”

Un viscol se stârni din senin și ecouri ciudate o purtau aievea pe Illa: “Vino, copilă, vino! Suntem aici…Un regat întreg te așteaptă…Ținutul fulgilor de zăpadă!”

***

Afară ningea. Liniștit și frumos… Mult alb… Era dimineață! Hic tresări. “Bunicule, uite…Cât alb…” Apucă mecanic globul de sticlă și îl răsuci cu grija pe masa de lemn… Fulgii acoperiră castelul imens…

canadian_snowflake_globe_by_gigi50-d9ho3dw

Vocea sa eliberă pentru totdeauna un ultim cuvânt:”Illa!”

Era de Crăciun.

 

 

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;HIC. O POVESTE RĂSUCITĂ&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s