POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT

vineri, 27 martie 2009

POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT

A fost odată, spun bătrânii, un iaz de o frumuseţe fără margini. Cu nuferi mari şi peşti multicolori. Nimeni nu se plimbă pe acolo fără să se mire de peisajul pictat, parcă, cu măiestrie divină. Un singur fecior trecea mereu prin împrejurimi şi nu întorsese, măcar o dată, privirea, spre luciul apei. S-a întâmplat totuşi, ca într-o bună zi, să se aşeze pe marginea iazului. Lua pietre de pe mal şi le arunca în apă. Se uita la cercurile pe care acestea le  desenau neîncetat. Ore în şir, a stat flăcăul nostru aşa, cu gândurile sale. Da… aşa… pierdut! Era tare supărat … Avea şi de ce. Cu câteva luni în urmă, tatăl său dispăruse, prin munţi. Deşi familia l-a căutat, totul s-a dovedit a fi în zadar, căci n-au  dat nicăieri de el. Într-un final, cei apropiaţi l-au considerat mort. Tânărul nu se putea obişnui cu idea, că fiinţa cea mai dragă din viaţa lui nu era, acum, decât o simplă amintire. Deodată, printre nuferi, acesta simţi o privire străină. Se apropie, şi mai mult, de mal. Aşa era! Un peşte mare, albicios, se ivi pe jumătate afară din apă. Băiatul, speriat, vru la început, să fugă. Dar, o voce blândă îl opri în loc.

“Om bun, ajută-mă, te rog …Trebuie să duc la îndeplinire trei lucruri… Şi nu ştiu dacă mai am suficient timp. Atât mi-a mai rămas de făcut!”

“Cred că am luat-o razna…Visez…”

Băiatul îşi făcu palma căuş şi luă în ea apă, cu care se spălă pe ochi.

“Nu visezi, dragul meu. Uită-te la mine, te implor, nu mai am timp…”

“Ce eşti tu? O ştimă? Trebuie să plec de aici…” şi se ridică în capul oaselor, gata să părăsescă pajiştea.

“Nu, nu pleca, te rog, te aştept de atâta timp…Opreşte-te!”

“Cum de poţi vorbi? Eşti doar un peşte, într-un iaz?!”

“Nu pune întrebări la care nu-ţi pot răspunde. Crede-mă pe cuvânt şi n-o să-ţi pară rau.”

“Fie… Dar cum pot să-ţi fiu de ajutor?”

“Păi, foarte simplu… Dar pe cât e de simplu, pe atât e de complicat. Mai întâi, trebuie să mergi peste şapte dealuri şi şapte văi, într-un sat pierdut în inima pădurii şi să-mi aduci năframa de borangic a unei bătrâne, care locuieşte acolo. Îţi repet, nu-ţi va fi uşor deloc, pentru că femeia este aşa de bătrână, încât nu mai aude bine şi nici nu prea mai vrea să vorbească cu oricine.”

“Bine… sper să merite această aventură!”se învoi băiatul şi porni la drum, în galop. Călători zi şi noapte, fără oprire. După două zile încheiate, ajunse, pe înserat, la casă din pădure, dar nimeni nu-i răspunse. Băiatul se hotărî să doarmă într-o şură din apropiere şi să aştepte până dimineaţa, pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. Zis şi făcut. A doua zi, acesta se simţi împuns de la spate de un toiag. Când întoarse privirea …

Ehe! Bătrâna se miră de musafirul nepoftit! Imediat tânărul se porni a-i povesti acesteia ce vânt l-a adus tocmai acolo. “Năframa zici, să crezi tu…e ultimul lucru pe care l-am primit de la fiul meu, înainte să plece din lumea asta…

Te ajut cu orice altceva, dar cu asta nu…” şi îi întoarse spatele şi se închise în casă. “Trebuie să mă ajuţi, bunico, nu mai e timp…”

Deodată uşa casei se deschise şi femeia ieşi afară plângând…

”Cum ai spus – nu mai e timp – nu aude baba prea bine…”

“Da, aşa am zis – nu mai e timp!” încuviinţă băiatul din cap.

Fără să mai întrebe ceva, bătrâna luă năframa, o săruta şi, plângând în hohote, i-o dărui feciorului, spunându-i:

”Du-te cât poţi de repede, la cine te-a trimis aici, nu mai e timp…!”

“Înainte de a pleca, spune-mi şi mie, bunico, ce te-a facut să te schimbi aşa, deodată?”

“Ştii, dragul meu, vorbele astea le-am mai auzit, până acum de la o singură persoană, fiul meu, pe patul de moarte.

E un semn, aşadar…” Două zile mai târziu, feciorul ajunse la iazul fermecat. Avea năframa în mână  şi aştepta cu răsuflarea tăiată venirea peştelui vrăjit.

“ Ai reuşit, voinicule…!” se auzi aceeaşi voce blândă, aproape de mal. Tânărul tresări dar, recunoscând vocea, se apropie de apă şi îi şopti peştelui:

“ Sper că ţi-am fost de ajutor şi că mai ai timp să-ţi rezolvi treburile…La revedere…”

“Nu, stai, te rog …! Nu pleca, mai am ceva pentru tine. Dincolo de pădurea pe care o vezi pe deal, se află un cătun izolat. Acolo trebuie să dai de bătrânul satului, un moş cocoşat şi cu barba albă. Întreabă pe oricine îţi iese în cale de el, toţi îl cunosc. Adu-mi, cât poţi de repede, toiagul acestuia… Nu va fi uşor, pentru că bătrânul este orb şi cam neprimitor cu străinii. Grăbeşte-te, nu mai e timp!”

Bietul băiat nu stătu mult pe gânduri şi plecă imediat spre locul respectiv. Uitase de oboseală şi de foame. În dimineaţa zilei următoare, îl găsi pe moşneag, chiar la intrarea în sătuc, stând pe o piatră, de pe marginea drumului. “E mai uşor de data asta…” gândi feciorul.

“Bună dimineaţa, unchieşule!”

“Cine eşti şi ce pofteşti de la mine?” îl întâmpină bătrânul cu un glas tăios, agitând un toiag vechi în aer.

“Sunt om bun, unchieşule, nu mă lovi…Am bătut cale lungă până aici ca să-ţi vorbesc…Te rog, ascultă-mă!”

Cât putu de repede, feciorul îi istorisi moşneagului întreaga întâmplare. Însă acesta, enervat din cale-afară, exclamă:

“Minciuni, minciuni, minciuni… nu te cred … vrei să-mi furi toiagul, făcut de iubitul meu nepot! Oameni buni, săriţi, hoţii!”

Imediat de prin curţile caselor, se strânseră câţiva tineri vânjoşi, gata să treacă la atac.

“Nu, nu, unchieşule, nu face asta, nu mai e timp!”

“Vrei să-l jefuieşti pe sărmanul om, puneţi mâna pe el…” strigă cineva din mulţime.

“Nu, staţi, nu mai e timp!”

În ultima clipă, bătrânul îi opri pe bărbaţii puşi pe fapte mari… căzut în genunchi, cu faţa scăldată de lacrimi, acesta îi întinse feciorului toiagul.

“Ia-l şi du-te în voie, unde trebuie să ajungi, că altfel nu mai e timp…Du-te!”

“De ce?” şoptiră toţi cei aflaţi de faţă.

“Sunt ultimele vorbe ale nepotului meu înainte să moară… El trebuie să fie…E semn!”

Impresionat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, tânărul se reîntoarse, într-un suflet, la iaz. Peştele aştepta deja, aproape de mal.

“Îţi mulţumesc din suflet! Cred că eşti un om tare bun şi cu graiul bine meşteşugit, dacă ai reuşit şi acum… Mai am doar o misiune pentru tine… În satul în care locuieşti, se află o biserică părăsită, iar acolo, stă ascunsă o icoană micuţă de lemn… Dacă o găseşti, o vei recunoaşte imediat! E singura care a mai ramas. Dar fereşte-te de omul care păzeşte biserica, pentru că, de ani de zile, nu mai lasă pe nimeni să se apropie de ea.”

“ Mă descurc…!”

Bucuros că aventura lui se apropia de sfârşit, băiatul ajunse acasă. Mâncă pe săturate, dormi câteva ore bune şi, noaptea, porni spre biserica veche de la marginea satului. Cum ajunse acolo, începu să caute cu mâinile goale printre spinii crescuţi pe ziduri, atât pe afară, cât şi în interiorul a ceea ce, odată, fusese un loc de rugăciune. Încet, încet, îşi dădu seama că mâinile îi sângerau atât de rău, încât simţea o fierbinţeală în tot corpul. Aproape   că- i dăduseră lacrimile…Dar nu se lasă…Cu chiu, cu vai, atinse ceva, ca un lemn şlefuit şi vru să-l arunce, mai departe… Îl ridică, însă, şi-l privi cu atenţie. Minune! O icoană veche, micuţă, ştearsă de timp…

“Ce noroc pe mine!” gândi flăcăul.

Din senin, însă, se simţi aruncat la pământ de un brânci foarte puternic. “Ce cauţi aici, flăcăule, nu ştii că n-are nimeni voie să calce pe acest pământ sfânt?”

“Păi… să vedeţi … “

“Nimic, şterge-o de aici, până nu mă supăr mai tare!”

“Dar, staţi… să vă explic…staţi!”

Omul, însă, nu mai avea răbdare, înfipse mâna în hainele băiatului şi îl aruncă pe drumul prăfuit. Luă icoana şi o vârî în sân. Feciorul nu se lasă intimidat.

“Staţi, să vă explic…”

Apucă, în fugă, să-i zică întreaga întâmplare. Bărbatul se întoarse brusc spre el:

”Eşti de aici, din sat, nu?”

“Da!”

“ Ce mare te-ai făcut! Taică’tău a fost cioban?” “Da.”  “A dispărut acum câteva luni, nu?” “Da!” răspunse trist flăcăul.

“Ai noroc, eram prieten cu tatăl tău, cel mai bun, noi doi şi cu încă unul … s-a dus şi ăla, sărmanul… Am rămas doar eu.”

“Ce vrei de la mine?”

“Icoana, că am stat cam mult şi nu mai e timp…”

Vocea bărbatului începu să tremure:

“ Nu mai e timp?!  De unde ştii? Ţi-a spus tatăl tău?”

“ Nu, altcineva…”

“ Atunci nu mai pierde vremea, du-te băiete! Du-te!”

“Cum?” întrebă flăcăul.

“Ehe! E o poveste lungă şi tristă…Am fost trei prieteni, trei fraţi de cruce, dar soarta ne-a desparţit când ne aşteptam mai puţin – cel mai mic dintre noi a murit spunând în ultima clipă:”Nu mai e timp!” Eu eram preot pe atunci şi l-am slujit la groapă având în mână această icoană, pe care el mi-o făcuse. Apoi a plecat şi tatăl tău, Dumnezeu ştie ce s-a ales de el. Iar eu, eu am rămas singur, fără familie şi fără prieteni, si m-am călugărit. Trăiesc acum din amintiri…Pleacă!” se răsti dintr-o dată omul necăjit.

La amiază, feciorul aşeză cu grijă icoana pe malul apei. Peştele era la locul lui şi aştepta…

”Ai reuşit, nu-mi vine să cred…”

Cele trei obiecte dispărură ca prin farmec, rând pe rând, iar pe iaz apăru, deodată, o lumină puternică, asemeni unui rasărit de soare. Băiatul îşi acoperi ochii…Ce văzu îl lasă mut.

Un înger imens cu aripi de aur stătea deasupra apei şi zâmbea liniştit.

“Nu te teme, dragul meu, sunt eu, peştele din iaz! Sunt de fapt un înger, care a greşit mult şi a fost nevoit să plătescă! Cu ajutorul tău, am reuşit! A fost o încercare, dar tu ai ştiut s-o treci cu bine! Vreau să ştiu, cum de-ai reuşit?”

“Foarte simplu, le-am spus tuturor că nu mai am timp şi m-au crezut… Ba, au mai început să şi plangă, depănând vechi amintiri!”

“Ai darul vorbirii, copile! Te-am trimis să-mi aduci cele mai dragi obiecte din viaţa mea, cu care le-am bucurat bătrâneţile mamei şi bunicului meu. Te-am mai trimis, la cel mai bun prieten al meu, ca să-mi aduci obiectul, care mi-a alinat drumul către Dumnezeu… Am ajuns, într-adevar, lângă El, dar am greşit crezând că pot fi chiar El. Astfel am fost pedepsit. Ãsta a fost blestemul meu: să zac într-un iaz uitat de lume, până când, un tânăr, asemeni mie, o să-mi aducă toate aceste lucruri sfinte şi atunci mă voi putea elibera şi voi putea să zbor, din nou, sus de tot, printre îngeri. Mulţi şi-au încercat puterile, dar şi mai mulţi au fost cei care n-au reuşit nimic şi iată-i acum – nuferi tăcuţi în lumina dimineţii…Tu ai fost singurul, care ţi-ai folosit puterea minţii şi a graiului, mai mult decât pe cea a braţelor. Bine ai făcut! Ştiam că vei fi tu, fiul prietenului meu…”

Cu răsuflarea tăiată, băiatul întrebă:

“L-ai vazut? A plecat spre tine…”

“Da şi nu!” răspunse calm îngerul…”

Ei, pentru că mi-ai fost de ajutor, fără să mă întrebi măcar o dată, care îţi va fi câştigul, iată darul meu pentru tine, copile…” Din lumină, păşi spre pământ o siluetă de bărbat…

“Tată… tată…te-ai întors !”

Cei doi se îmbrăţişară, iar din spatele copacilor, îşi făcu apariţia călugărul de la biserica părăsită.

“Am urmat lumina şi iată-ne, acum, din nou împreună, noi cei trei…datorită acestui voinic…Ne-am mai vazut pentru ultima dată…”

“Nu este pentru ultima dată, căci acest om merită o nouă şansă, aşadar şi un nou început…”


“Hei, băiete, trezeşte-te, te-am căutat peste tot, ce-ai de plângi? Ai visat urât? Ce-ai copile, trezeşte-te…”

Simţindu-se zgâlţâit cu putere, feciorul deschise ochii şi-şi văzu tatăl, cum îl privea zâmbind.

“Tocmai aici ţi-ai găsit să adormi, ştrengarule! Hai acasă, că ne aşteaptă maică-ta cu masa!”

“Tată…” spuse feciorul cu ochii în lacrimi…

“Ştii, fiule, am trăit ceva uimitor… Parcă am visat … dar parcă a fost şi realitate … nu ştiu. Se făcea că nişte hoţi au sărit pe mine într-o pădure, mi-au luat tot bănetul, pe care-l aveam la mine şi toate merindele. În final, unul dintre ei, mi-a înfipt un hanger, aici, în dreptul inimii. Am căzut la pământ, într-o baltă de sânge. De aici, nu ştiu exact ce-am văzut … Ştiu numai că, într-o dimineaţă, m-am trezit în casa unui pădurar bătrân, îngrijit de familia acestuia… Rana mea parcă nici n-ar fi existat vreodată. Asta e tot ce-mi amintesc. Ar mai fi ceva, dar nu ştiu să explic în cuvinte ce-am vazut – o lumină puternică şi o pasăre imensă cu aripi aurii, care se contopeau una cu cealaltă … Pasărea era atât de frumoasă, încât îmi venea să rămân cu ea pentru totdeauna… Însă, de undeva, s-a auzit o voce:

“Mai ai destul timp, nu te grăbi…Oamenii dragi ţie te aşteaptă acolo, pe pământ…”

Băiatul, plângând, sări în acel moment de gâtul tatalui său şi ţipă cât putu de tare:

”Te-ai întors, tată, te-ai întors…” privind către iaz, parcă zări acolo, undeva, o licărire de lumină!

Înţelepciune: Dacă poţi să ajuţi vreodata pe cineva, fă-o, fără să te gândeşti, la ce ai de câştigat de pe urma faptei tale. Răsplata va fi cu atât mai importantă pentru sufletul tău.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s