POVESTEA SOMNULUI

sâmbată, 5 decembrie 2009

POVESTEA SOMNULUI

Povestea din această seară începe aşa:

Undeva, cândva…

O cameră mare şi foarte colorată. Peste tot, fel de fel de maşinuţe şi foarte multe pluşuri. Într-un colţ, un scăunel aşezat lângă o măsuţă plină cu creioane colorate şi coli pentru desen. La fereastră, un pătuţ gata pregătit să-şi primească, în orice moment, stăpânul, pentru un somn adânc şi odihnitor. Cu un scârţâit domol, se deschise o uşă impunătoare de lemn, iar înăuntru pătrunseră trei siluete vorbind în şoaptă.

 “E seară şi trebuie să facem nani, da?” se auzi glasul cald al mamei. În braţele tatălui sta cuibărit o mogâldeaţă de băieţel, în pijamalele lui noi, cu ursuleţi şi borcănaşe cu miere. Năzdrăvanul continuă, din spatele genelor lungi, să împartă cu dărnicie zâmbete largi parinţilor săi. Ei se îndreptară spre pat şi îl aşezară pe micuţ, cu grijă, pe perna lui. Lasară aprinsă o singură lampă şi ieşiră încetişor din dormitor.

De ceva timp, părinţii erau foarte surprinşi că puiul lor renunţase să mai protesteze atunci când era dus la culcare.

Nostalgia se citea atunci, în glasurile lor:

”S-a făcut mare!”

Hmmm!

Perniţa se mişca uşurel, sub obrazul catifelat al micuţului. Parcă încerca să vadă cât de profund doarme…Nici una, nici două, zbrrrrr!

Bunicii îi povesteau nepotului adesea, seara, despre un tărâm fermecat, doar aşa, ca să-l mai domolească pe cel mic şi ca să-l atragă în patuţul lui. Dar oamenii mari nu credeau niciun cuvât din cele spuse.

Băieţelul nostru aflase, însă, adevărul!

Seară de seară, pe când ochişorii se închideau, i se deschidea în faţă o lume cu totul aparte, păzită cu străşnicie de doi îngeri cu aripi atât de mari, încât nu se zărea nimic dincolo de ele.

Doar în liniştea nopţii, începea să se audă un foşnet, ca un fâlfâit de aripi…

Multe râsete răsunau în depărtare.

O mare de perniţe zburau asemenea păsărilor, printre stelele.

Micuţul nostru, purtat de perna lui, trecu cu bine de pazicii înaripaţi. Se pomeni într-o lume inundată de o mare de lumină. Acest ţinut straniu era stăpânit de un copac impunător şi atât de înalt, încât nimeni nu-i putea cuprinde cu privirea coama cea deasă, pierdută, departe, printre norii pufoşi.

frank.itlab.us-

Copacul Somnului!

Printre micuţi, se zvonea că vor fi nevoiţi să se caţere neîncetat pe trunchiul acestuia. Cât despre cine ajungea în vârf, nu se ştia ce i se întâmplă, pentru că nimeni nu se mai întorsese de acolo…

Fericirea se citea însă pe chipurile tuturor.

Astfel, fiecare seară se transformase pentru cel mic şi pentru mulţi alţii ca el într-un urcuş, pe cât de anevoios, pe atât de plăcut…

Tărâmul Somnului nu era însă pentru oricine. Intrau acolo doar piticii cuminţi, care adormeau imediat ce puneau capul pe pernă, cei care abia învăţau să mearga şi cei care nu ştiau să vorbească prea bine, pentru ca secretul acelei lumi miraculoase să nu fie dezvăluit celor mari.

Dimineaţa lucrurile se schimbau radical.

Părinţii nu înţelegeau de ce în momentul când se trezea, copilaşul era uneori atât de obosit şi de supărat, încât, cu greu, îi opreau şirul nesfârşit de lacrimi.

Ca să-l liniştească, aceştia îi spuneau băiatului că a mai crescut în timpul somnului. Făceau mare caz de acest lucru, tocmai ca să readucă zâmbetul pe obrajii îmbujoraţi ai puiului lor.

S-au scurs aşa luni şi ani de-a rândul.

Într-o bună zi, băiatul se trezi singur în camera. Nu înţelegea ce i se întamplă. Îşi strigă părinţii, bunicii, dar nimic… Unde sunt toţi? Se duse la oglindă şi se văzu altfel. “Uau, ce-am crescut…!” Rămase surprins că vorbea şi, încă, foarte clar. Afară se făcuse deja seară … Băiatul puse singur capul pe pernă şi, ca de obicei, aştepta cu răsuflarea tăiată, să-şi reia zborul şi călătoria în lumea lui fantastică. Se întâlni, ca de fiecare dată, cu îngerii cu aripile imense, dar la vederea lui, aceştia se chirciră ca nişte boboci ofiliţi. Mergea aievea într-o lume, pe care o văzuse de atâtea ori, dar pe care nu o mai recunoştea. Nici urmă de vreun alt copil.

Linişte.

Deznădăjduit, se trânti la pământ, cu ochii în lacrimi. Deasupra, numai cerul albastru îl mai  liniştea. Pipăi cu degetele iarba şi rupse la întâmplare o păpădie. Suflă cu putere şi puful se risipi imediat în aer. “Unde au dispărut toţi, unde e copacul meu drag… Unde?” De undeva, de departe, se auzi atunci o voce ireală…

”Cauţi ceva ce altădată găseai, cu uşurinţă, doar printr-o închidere de gene. Cauţi Copacul  Somnului, vrei să urci din nou…? Voi, oamenii, mereu neliniştiti … Nu-ţi dai seama că, tocmai, ai smuls din rădăcini Copacul  Somnului tău şi ţi-ai risipit, cu o singură suflare în aer, toate visele…? De acum încolo totul se va schimba…

Lumea celor mici va rămâne AICI, în iarba înaltă, AICI, unde o păpădie plăpândă înseamnă un copac imens şi viguros, cu vârful pierdut printre nori… Tu vei rămâne mereu ACOLO. Ai crescut atât de frumos şi atât de repede, încât nici nu ţi-ai dat seama. Ai ajuns printre nori…de fapt, printre milioane de pufuri de păpădie! De aceea, vei fi pedepsit pentru ca restul vieţii să nu-ţi mai aminteşti niciodată drumul către acest tărâm, ci doar să spui şi tu, mai departe, copiilor tăi, povestea miraculoasă a Copacului Somnului.

www.pinterest.com-

 Înţelepciune: Când vom uita să mai fim copii, vom pierde pentru totdeauna esenţa vieţii.

Foto:http://www.viralnova.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s