SĂRBĂTORI CU TATA.POVESTE LA FEREASTRĂ

SĂRBĂTORI CU TATA. POVESTE LA FEREASTRĂ

“Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte…”

(G.Bacovia, Decembre)

 

                             Pașii gonesc cu mine pe scara amintirilor. Nu urc, cobor…alunec în adâncimea sufletului meu. Aud în depărtare : “Era cea mai bună dintre vremuri, era timpul rațiunii, era epoca credinței, era anotimpul Luminii, era primăvară speranței, aveam totul înainte…”(Charles Dickens)…

                             Hmmm, “Poveste de Crăciun”, mă-ntind alene pe perna moale și rece…Vă văd ireal de aproape și totuși incredibil de departe: mama și sora mea și, uite, silueta tatei nemişcată, de minute bune… și mâinile lui aranjând bradul… Toți împreună… Adorm!

                             Vis sau realitate?

                             Mă trezesc șoptind: “Știi, nu ți-am spus niciodată ceva… Pe parcursul existenței, oamenii inventează fel și fel de întrebări-capcană. Una, spre exemplu: “Cu cine seamănă omuşorul în miniatură – cu mama sau cu tata? Atunci, în înțelepciunea mea puerilă, alegeam tăcerea… Acum, când nu mă mai întreabă nimeni așa ceva, am găsit în sfârșit răspunsul. Nu era departe, se află chiar aici, în ființa mea. “Semăn cu tine, tată… Îți semăn atât de mult: Furios de veseli și plăpând de puternici! Înverşunaţi, încăpățânați, ambițioși… Vrem totul pentru noi, dar nu într-un gest egoist… Pentru a da apoi totul celor din jur, fără a păstră pentru sine nimic… Suntem bulgări de sentimente, care se rostoogolesc neîncetat spre cei, pe care îi iubim în felul nostru ALTFEL. Avem sclipiri în priviri, tată, mereu, când suntem cu gândul la familia nostra dragă… Știi, nu ți-am spus niciodată! Decembrie. Este singura luna din an, pe care o identific mereu cu tine! Este luna ta!”

                             Încerc să-ți fredonez cântecul inimii mele, pentru tine. E tare greu. E un cântec cu multe instrumente, cu corzi vibrânde și, omul de rând, ca mine, nu-și poate stăpâni emoțiile… Îmi pun mâinile căuș în dreptul ochilor, pentru a împiedica un șuvoi de lacrimi să vadă lumina zilei. Îmi răsună în gând, iarăși și iarăși: “E luna ta, tată!”

                             Vis sau realitate?

                             Te măsor atentă. Ai tâmplele încărunțite. Dar tot tânăr ai rămas. Așa cum mi-ai promis, când eram mică…Mereu tânăr, părinte drag! Privirea luminoasă îți derulează în sens invers vârstă. Ești tânăr … În lumea sărbătorilor albe…Mă reîntorc la copilărie. Mă prind de-o aripă a ei… Zbor în plină iarnă… Zbor printre fulgi imenși de amintiri. O rotire fantastic de amețitoare. Mă iau la întrecere cu secundele…

                              Te privesc din nou, tată, îți urmăresc neîncetat mâinile, care se luptă cu timpurile, cu istoria, cu greutățile vieții, să ne mai dea încă un Crăciun fericit în familie. Iar mâinile tale lucrează în Ajun, fără oprire. “Câtă răbdare! Câtă pricepere!” Îmi vine să strig din tot sufletul: “Priviți, el este tata! Neprețuit Dar de Sărbători!”

                             Casa – plină de beteală, globuri și luminițe. An după an, beculeţele de brad își dădeau întâlnire cu mâinile tale, tată. Tu şi miticul Prometeu, “hoţul” flăcării mitice…pentru noi, oamenii. Îmi place să mă joc printre cuvinte ALTFEL. Culori şi luminiţe…Nu te lăsai până când “iluminatul festiv” nu era, din nou, desăvârșit. Știam că nu ți-ai fi dorit nici cea mai mică umbră de dezamăgire pe fetele noastre. Venea apoi bradul…Nu voi uita niciodată crengile acelea stufoase, pe care le alegeai cu grijă… Nu ne permiteam un brad verde și mare, dar primeam în schimb ceva mult mai prețios… Mirosul de cetină proaspătă, pe care tu, tată, o strecurai cu multă răbdare printre crengile brăduțului vechi de plastic!

                             Totul era atât de simplu și totuși atât de prețios, de ALTFEL…

                             Îți văd parcă și acum mâinile zgâriate pentru sacrificiul făcut într-un superb joc al imaginației “hibernale”. Din atât de puțin, obțineai lucruri atât de magice. Nu te-ai plâns niciodată, ba dimpotrivă erai nespus de încântat, când, până la bătaia a douăsprezecea a ceasului din perete, copiii tăi aveau iarăși un brad frumos.

                             La biserică nu prea mergeam de Crăciun. “Cenzura religioasă” ne acapara… Ne plecăm în faţa ei, fără supunere, doar cu resemnarea momentului. În schimb sufletele noastre cântau colindele nașterii Domnului… Iarăși și iarăși… Ochii scânteiau de lumină și se înălțau către cerul înstelat de iarnă…Spiritul Crăciunului ne cuprindea cu glasul răsunând în profunzimea ființei noastre.

                             Pentru noi, copiii, de atunci, sărbătorile nu înseamnau neapărat cadouri… Crăciunul era ţara cu zăpezi moi și fulgi imenși, erau țurțurii, pe care îi degustăm cu plăcere oridecâteori aveam ocazia, erau bulgării, erau săniuțele, era scârțâitul pașilor pe neaua abia căzută. Era mirosul îmbietor de cozonac cu nucă multă și cu scorțișoară. Cu turte de grâu fiert. Era lumea noastră, a copiilor, privind cu uimire spre voi, părinții… An după an, mai minunați.

                             Cum să nu vă mulțumesc, când îmi revin în minte serile târzii, când intrau zgribuliți în casă, cu brațele pline de banane și portocale…Fericirea vostră topea cel mai aspru ger…Afară era iarnă în toi, dar acasă o căldură aparte ne copleșea! Mă trezesc șoptind din nou:

                              “Tu, tată, ai fost, ești și vei fi DARUL nostru din partea Moșului… Un dar ALTFEL, de om frumos, pe care noi, îl oferim cu inima deschisă copiilor noştri…Bunicule…”

                             Da, tată, în prag de tinerețe ai ajuns bunic pentru trei petice de viață, care îți strigă neîncetat numele, în dorință de a-I mai purta încă o dată pe umerii-ţi puternici. Ești omul cu sufletul mare cât visele lor de copii, ești omul, care se culcă ultimul, cu gândul la noi, la ei și și care se trezește dimineață primul întrebând de noi, de ei… Da, tată, în prag de tinerețe, ești Bunicul și darul copilașilor gureși care-ți cântă acum în cor “LA MULȚI ANI!”

                             De acum e rândul lor să aștearnă pe pagini goale emoția trăită de Crăciun, alături de bunici! Căci, spun unii mai înțelepți, că oamenii indiferent cat de mult îmbătrânesc nu-și pierd niciodată frumusețea, ci doar și-o mută de pe fete în inimile lor… Eu îndrăznesc să alătur încă un loc unde aterizează frumusețea omului: pe fetele copiilor, dar mai ales pe obrajii roșii și luminoși ai nepoților! Și, dacă pe lumea asta izbutim să primim tot ce am visat, să nu  uităm că lucrurile și timpul sunt trecătoare, dar clipa petrecută pe genunchii bunicului este una singură și atârnă cât o eternitate și vom ajunge, într-o zi, să ne-o revendicăm…

                              Decembrie. Este luna ta, tată! Este un moment special, în care familia se adună și se privește în taină…

Noi n-am crescut, iar voi, părinții n-ați îmbătrânit,

căci minunea venirii pe lume a micuților noștri

ne transformă pe toți, laolaltă, în copii, șoptind:

“SĂRBĂTORI CU TATA”

 și un colind, în jurul bradului luminat!

“Te uita cum ninge decembre…

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.”

(G. Bacovia, Decembre)

 

“LA MULȚI ANI, TATĂ DRAG!”

“LA MULȚI ANI, BUNICULE DRAG!”

 

TATA

“Eram copil,

mă trezea devreme

tata, rugându-mă

să-l ajut

să semene zări.

 

Noaptea

culegeam împreună

stele,

după ce scoteam bețele

din roata Lunii… (N. Predescu Redi)

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s