VIAȚA ȘI MOARTEA. PE ÎNȚELESUL COPIILOR

miercuri, 18 noiembrie 2015

VIAȚA ȘI MOARTEA. PE ÎNȚELESUL COPIILOR

Săptămâni cu zile urâte și grele. Ore însângerate. Zeci de minute și secunde apăsătoare. Consecințele apar acolo unde puțini s-ar aștepta…

Într-o zi, un copil i-a spus educatoarei că refuză să mai mănânce. Motivul a fost de-a dreptul uluitor. “Nemâncând, nu mai cresc, nu mai cresc, nu îmbătrânesc, nu îmbătrânesc, nu mai ajung să mor!”

Cutremurător!

Un înțelept i-ar spune așa:

“Viața este ultima obișnuință pe care trebuie s-o pierdem, pentru că este prima pe care am căpătat-o.” (Alexandre Dumas fiul)

Stranie situație. Nu mai plouă de ceva timp, este doar soare rupt din miez de vară. Universul nu se mai vrea gri și stins. El se bucură de viață, noi nu. Ne învățăm propria lecție. Nu mai e furtună afară, ea se scurge năvalnic pe ferestrele sufletului noastru. A venit momentul să ne înfruntăm propria slăbiciune. Și o mare frică – de moarte!

Unui alt copil, mama i-a povestit într-un moment de sinceritate că era să piară într-un accident de mașină. Trecând acest episod prin filtrele imaginației, l-a determinat pe acesta să nu-și piardă părintele din priviri nicio secundă, din frica teribilă de a nu-l pierde pentru totdeauna.

O toamnă târzie și ciudată. Și iremediabil tristă…O toamnă a contrastelor. Culorile ei ne ispitesc să lăsăm deoparte hainele terne ale gândurilor noastre mult prea apăsătoare …Ne ispitesc să lăsăm să zboare în vânt atâta cenușă…

Un pământ de lacrimi, un pământ îngenuncheat de durere, de disperare și de deznădejde!

De pildă, un băiețel s-a hotărât să rupă legătură cu Dumnezeu, pentru că Acesta i-a luat într-o zi, de lângă el, cel mai bun prieten – Bunicul. “De ce?” aceste vorbe le repetă de atunci mecanic. Se simte pedepsit. Dar nu-și explică unde a greșit. Devine răzbunător pe toți cei din jur. Se-nchide în el. Tace.

“De ce?” rostim cu buzele întredeschise, revoltați, noi, toți. Dar, fără să realizăm, am transformat fricile adulților, în dramele copiilor noștri. În încercarea de a-i proteja în mod obsesiv, punem opreliști peste opreliști, punem lacăte la gură, când atingem vreun subiect neînțeles de cei mici. Neînțeles, credem noi…

Un alt caz. Alt copil alege să plângă în fiecare zi, de teamă că se apropie momentul  despărțirii; când bunica nu-i va mai stă alături. Preferă să plângă, parcă pentru a se învață cu această senzație. Se agăță zilnic de ființa fragilă a bunicii, ca s-o protejeze cumva cu tinerețea ei, ca și cu un val atotpurternic.

Un înțelept i-ar spune: „Viața însăși este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăiești ca pe ceva magic.” (Albert Einstein)

Copiii percep totul mult mai simplu și clar. Au încă o puritate a percepției. Dacă ne-am apleca mai mult asupra lor, dacă am avea mereu dispoziția să-i ascultăm, să le auzim ideile și părerile, poate ar fi ALTFEL. Dar noi, adulţii-copii, ne cenzurăm singuri. Stăm ascunși sub clopote de sticlă. Ne atingem stingher mâinile – noi pe-o parte a ferestrelor reci, ei mereu dincolo. Privirile noastre nu încetează însă să facă mereu comerț cu gânduri și trairi profunde.

Copiii nu-și încarcă mintea de mici cu noțiuni abstracte. Ei nu conștientizează de ce e azi și nu ieri, de ce poimâine nu e alaltăieri, de ce o secundă e puțin, iar ‘totdeauna” înseamnă o eternitate. Mi-am întrebat propriul copil ce înseamnă pentru el “totdeauna”. A tăcut un timp, după care a coborât privirea spre pământ, zâmbind ca un bătrân hâtru. Apoi s-a uitat minute în șir spre cer…N-a scos nicio vorbă. Ochii lui au spus totul!

Poate că așa este orânduită lumea. Cât ești mic să te joci cot la cot cu viața. Pe măsură ce crești și începi să-ți pui întrebări, cazi în mrejele ei și fără să-ți dai seama, jocul se dezechilibrează. Raportul de egalitate dispare. Viața te momește și începe să te conducă ea, pe tine, omule! Devii un supus umil în faţa unui stăpân mult prea puternic, care îți agăță de picioare lanțuri grele de ani și-ți pune pe umeri mantii de griji și tristeți.

Așa îți poți explica tabloul șters al unui bătrân târându-și pașii molcomi pe alei pierdute din parc. Îi lipsește puterea și determinarea. A uitat să alerge, să țipe…Se încovoiază mai mult pe zi ce trece trăgând după al corvoada vârstei și apăsarea muțeniei.

Astfel de poveşti se întâlnesc pretutindeni. Poveşti despre copiii, care s-au întâlnit într-un moment nepotrivit cu marile frici ale adulților. Cu subiectele tabu ale celor mari. Cu idea de moarte, de despărțire iremediabilă.

Întâlnirea a fost fără îndoială una îngrozitor de dureroasă pentru niște suflete atât de fragede.

Unii oameni nu țin aproape de  ei astfel de subiecte. Încearcă să fugă din calea lor, se se ascundă și să le evite. Alții dimpotriv se iau la trântă  cu ele. Ajung cu mult curaj să le nege și chiar să le interzică. ….

De pildă, în Sellia, o aşezare medievală din sudul Italiei, din cauza crizei demografice, primarul a semnat un act prin care „este interzis să mori”. Pe raza localităţii Cugnaux (în apropiere de Toulouse), nu au voie sa decedeze cei care nu dispun de un cavou rezervat în prealabil. O decizie similară luase, în 2007, şi primarul comunei Longyearbyen (Norvegia). Aici refuzul morţii, ca fenomen firesc, era motivat de autorităţi prin faptul că temperaturile fiind foarte scăzute, corpul uman nu regăseşte condiţiile necesare pentru a se descompune. Aşa s-a ajuns in situaţia bizară, ca în ultimii şaptezeci de ani, nimeni nu sa nu mai fie înmormântat în acest oraș. Există însă în lume un loc unde viața și moartea deopotrivă sunt interzise cu desăvârșire. Insula Itsukushima (Japonia). În apropiere de Hiroshima. Insula este considerată sacră în religia shintoista. Nici o naștere sau înmormântare nu a mai avut loc în acest ținut din 1878, pentru că femeile gravide, bătrânii sau bolnavii sunt mutate, când li se apropie sorocul. Mai mult, pe insulă a avut loc o luptă in 1555, iar comandantul celor care au câștigat bătălia a ordonat ca până și pământul udat de sânge să fie mutat de pe insulă cu bărcile, iar clădirile au fost curățate în întregime. Sursă: onlinereport.ro, www.ultimele-stiri.eu)

Un univers ciudat, cu oameni ciudați…Cu oameni-copii care fug din calea destinului, îmbrățișând cu brațele trecătoare imensitatea vieții limitate.

Mi-a venit și mie rândul să abordez în fata copiilor mei aceste subiecte. Cum să le vorbesc despre moarte, despre viață? M-au învățat însă ei pe mine.

“…când aveai aproape patru ani, la mănăstirea Arnota. Ne-ai văzut cum ne pregăteam să aprindem lumânări și ai început să te agiți, pentru prima oară, spunându-ne insistent că vrei și tu să aprinzi două, pentru Vii. Te-am întrebat firesc pentru cine. Deși făceai un gest de om mare, ne-ai răspuns ca un copil:

                     “Cum pentru cine, pentru bunica Luci…!”

                Ochii ni s-au umplut de lacrimi, căci trecuseră câțiva ani, de când bunica Luci nu mai era printre noi … Deși îţi explicasem acest lucru, ne-am dat seama că, pentru un copil, viața și moartea se contopesc și nu au granițe și nu sunt pictate în alb și negru…Sunt pur și simplu treceri…Nu părăsire, ci o veșnică conviețuire…Lumânarea aprinsă cu gingășie pentru vii, ne arata clar că, pentru tine, copile, viața e încă un drum lung, mult prea greu de cuprins din priviri, este pur și simplu viață… “ (Sursă: Cap.8 “MI-AI ZÂMBIT, ÎNGERE?”, CASA CU INGERI, Mihaela Popescu, Editura Etnous, Brasov, 2015)

Moarte. Toți ne-am tatuat pe bune acest cuvânt negru și rece …Toți în cor i-am așternut covor de durere celei care a venit să-și ia partea noastră de umanitate în lumea ei. Cred însă că undeva, cineva ne-a lăsat nouă, adulți și copii, deopotrivă, un mesaj puternic, la care să reflectăm…o veşnicie!

“ Nu accepta viața așa cum ți-o propun oamenii. Nu înceta de a te convinge că viața ar putea fi mai frumoasă; a ta și a celorlalți; nu altă viață, viitoare, care ne-ar consola de aceasta și ne-ar ajuta să-i acceptăm mizeria. Nu accepta. Din ziua în care vei începe să înțelegi că nu Dumnezeu, ci oamenii sunt răspunzători de aproape toate nenorocirile vieții, nu te vei mai resemna.”(Andre Gide)

unde-ne-ducem-2

Anunțuri

Un gând despre &8222;VIAȚA ȘI MOARTEA. PE ÎNȚELESUL COPIILOR&8221;

  1. Visul

    Se făcea că eram undeva, într-un loc luminos, împreună cu alte ființe pline de bunătate dar fără formă și că ni s-a oferit Șansa! Am vrut-o mai mulți, am fost aleși, după diferite criterii, doar o mână din cei mulți, apoi am trecut la discuții separate cu acel El, cel care întruchipa lumina, bunătatea și iubirea… Mi-a venit rândul și am spus că, dacă ceilalți vor atât de mult, de dragul lor, renunț, deși mi-ar fi plăcut să fiu eu cel ales.
    Am revenit printre ceilalți pe care simțeam că-i iubesc nespus… Mă priveau cu admirație și mă felicitau, eu am fost cel care a primit Șansa!
    Am început să cobor, au apărut primele semne de tristețe, de durere. Cu ochii în lacrimi, simțeam suferințele lumii, simțeam cum pătrund în ceva rece, țipa tristețea, urla durerea, dar eu continuam, era Șansa mea…
    Și mă trezeam de fiecare dată transpirat, speriat, cu inima bubuind în mine.
    Eram copil și mi se părea că visul e un amestec de iubire minunată și coșmar! Uneori, seara, mă rugam să nu se mai repete acest vis…
    Am trecut prin multe și am înțeles din visul meu că trebuie să fiu bun, că sunt bun, că așa am fost înainte să vin aici.
    Înainte… Oare exista acest înainte? Sau era doar un vis?
    Am citit undeva un dicton care mi-a dat multă încredere: ”Dacă Domnul nu există și eu cred în El, am pierdut câte ceva dar, dacă El există și eu nu cred am pierdut totul”
    Și cu această speranță-lumânare în ”mână” am mers prin viață, alegând să fac bine, să fiu bun.
    Așteptam semne că nu greșesc și ele veneau, rar, dar convingătoare!
    Am crescut, primele iubiri, primele emoții, planuri de viitor, ambiții, dorințe materiale… Mereu printre ele apărea visul! În momente hotărâtoare, când credința mea se clătina, când suferințele deveneau de nesuportat, apărea, ca o aducere aminte: tu ai ales, e un dar!
    Dureros dar! Oare n-o fi numai un vis oarecare? Și, pentru a-mi spulbera îndoiala, apăreau ”întâmplări”, fenomene sau oameni care mă aduceau pe drumul meu: fii bun, iartă, înțelege….
    Am ajuns bătrân și visul apare tot mai rar, dar apare! Oare sunt pe drumul care trebuie?
    Au mai apărut și alte vise, în care un glas îmi arată câte ființe am ajutat, câte destine sunt altfel, ce multă iubire am dăruit! Dar eu știu că n-am fost la înălțimea puterilor mele și simt că ajung nemulțumit la capătul drumului .
    Trebuia să fie marea Șansă! Șansă… pentru ce? Am căutat să înțeleg toată viața, să-mi îndeplinesc frumos misiunea, doar că niciodată n-am fost sigur ce misiune am!
    Simt că pot face din ce în ce mai puține deși, acum, mintea mi-e mai coaptă ca niciodată! Dar visele spun că nu mintea contează! Doar inima…
    Am visat de curând că acolo, în lumină, se fac pregătiri pentru întâmpinarea mea, a celui care a primit Șansa. Simt o strângere de inimă: puteam mai mult… Aștept și eu, liniștit, plecarea.
    dl.Viorel Croitoru

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s