EPILOG. ALB ORBITOR | IMAGINARIUM

EPILOG. ALB ORBITOR | IMAGINARIUM

11, 10, 9, 8,… Atâtea ore…

Ce norocos sunt, mai am atâta timp. Cât de greu poate să atârne primul cuvânt pe o coală albă. Așa se întâmplă, când sunt pus să scriu contra cronometru, mă simt mereu ca la început. Parcă acum aud telefonul izbindu-mi ceafa cu sunetul lui strident. De la capătul celălalt o voce pițigăiată.

Editorul: “-Gata? Păi, ce faci? E deja 11 noaptea …”.

Mă urăsc uneori că nu pot intra în automatismul semenilor mei. Mă simt rupt de lumea lor. Gândesc vorbe mari, dar scriu mereu cuvinte mici, dacă eul meu se simte constrâns în vreun fel. Ticăitul ceasului începe să-mi pară o arma îndreptată spre tâmplă mea!

Ce ciudat! Cel mai greu este să lupți cu tine însuți pentru un cuvânt ADEVĂRAT, ORIGINAL și ONEST! Doamne, ce luptă! Dacă m-ar vedea cineva cum stau noaptea; dorm și prin mintea mea aleargă, în voie, o gramadă nebună de idei geniale. Știu că sunt geniale, dar nu voi ști niciodată, dacă mi le pot atribui în totalitate. Acum este momentul când încep lupta cu mine, mă trezesc brusc, fug la coala mea de hârtie, la creionul meu, care stă mereu pregătit pe biroul plin de ciorne, și … aștept, și aștept, și… ADORM!

Ora 11, 10, 9, 8, … S-a lăsat noaptea.

Îmi frec ochii uimit, parcă m-am trezit dintr-un somn adânc! Iar am ratat o idee… Așa îmi trebuie, dacă nu mă mișc mai repede. Am sentimentul că mi-am mai făcut o dată aceasta mea culpa. Dar nu strică să o repet, poate mă învăț minte și trec la fapte concrete. Iau iar creionul în mână, cu un dor nebun de scris, dar brusc mă opresc și desenez o banală virgulă pe foaia veșnic albă! Albul ei începe să-mi tulbure privirea și așa obosită de nesomn și de o permanentă căutare, interioară.

Dacă ar fi după mine, cu o virgulă s-ar termina orice enunț….Nu-mi place punctul, îmi dă sentimentul că atentez la ipostaza de Dumnezeu, că am puterea de a stabili începuturi și sfârșituri. Omului i-ar fi suficientă o simplă virgulă, punctul are o ceva divin în el. Îmi simt capul greu ca o stâncă, și tot ca o stâncă de sterp. Pun capul jos și privirea mi se împăienjenește…

ADORM!

Ora 11, 10, 9, 8, … Îmi ascult pașii apăsați, trecând prin camera goală. Niciun membru al familiei mele nu îndrăznește să mă deranjeze, începând cu apusul soarelui. Pentru mine atunci începe răsăritul operei mele. Așa cred toți, că eu CREEZ…Din păcate nu fac decât să-i dezamăgesc, dar îi las creadă că mă plimb cu coroane de lauri printre cuvinte, ca un mare învingător. Nimeni nu știe însă ce fierbinți sunt picăturile de sudoare făcute de cunună de spini a neputinței de a fi mereu la ÎNCEPUTUL unui rând, pe o foaie albă.   Mă apropii de fereastră. Încerc să privesc apusul…Ce tablou perfect! Ochii încep să-mi joace feste! Îi închid pentru o clipă, cred de fapt că sunt invidios pe tușele acestea ireproșabile. Iau de pe birou foaia goală, o strâng nervos între palme și o arunc pe jos.

Mi-am făcut un obicei din a nu rupe niciodată o coală, fie ea și goală, e o chestiune de respect și de supraviețuire artistică! Îmi vine să zâmbesc. Mi-e bine așa cu mine stând cu ochii închiși sau să fiu mai correct întredeschiși…Ce dacă trece timpul!

Mai am în mine destule secunde și mii de cuvinte neșoptite…

S-a lăsat noaptea….ADORM!

Număr orele rămase: 11, 10, 9, 8, … Trebuie să scriu neapărat începutul operei mele. Sau măcar ceva care să sune a început! Dar mi-e atât de somn, n-am chef de nimic … simt cum scap creionul din mână, nu-mi pasă, azi nu vreu să gândesc în scris, vreau să stau doar cu mine, cu ideile acelea geniale care mă amăgesc cu prezența lor ispititoare ca niște nimfe languroase. E aceeași zi sau am început din nou să visez?!

ADORM!

Nu se poate! Parcă, nu mai înțeleg nimic. Stau iarăși cu ochii ațintiți la ceas și număr orele: 11, 10, 9, 8, … Atâtea ore. Am mai făcut asta o dată sau de mai multe zeci de ori…Dar sunt mereu aici, la început. Zâmbesc. Eu și   Meșterul Manole…De acesta dată tot eu sunt Ana. Mă zidesc pe mine între cuvinte ca să pot crea ceva, ca să pot umple o hârtie albă cu idei geniale! Foaia rămâne însă mereu albă, iar creionului parcă îi este frică să-i pângărească puritatea. Ce-i cu mine? Îmi simt tâmplele că pulsează din ce în ce mai puternic. Trebuie să scriu primul rând…De-atâtea ore aștept o sclipire…

Parcă văd numai alb în fața ochilor…Alb lăptos, alb strălucitor, alb orbitor.

ADORM!

Deschid ușor un ochi…Din nou alb, alb…Gol! Mă izbesc cu privirea de ceas ca de un zid imens și număr din nou 11, 10, 9, 8, … Nu mai suport, închid ochii din nou și mă prefac că ADORM…

Intru în camera goală cu gândul că azi încep să scriu. Parcă am mai gândit sau trăit lucrul ăsta. E liniște, reușesc să … 11, 10, 9, 8, … Ore de noapte! Iau ceasul și-l privesc mirat:   „-De ce mă chinui?!” Mă trântesc la birou și aștept împăcat cu mine, aștept … să  ADORM. Merg prin casă. Fără să vreau încep să număr ce ore mai am la dispoziție 11, 10, 9, 8, … Parcă sunt un robot.

Nu, nu, nu … azi urăsc cuvintele, azi urăsc biroul, mă duc în patul meu să mă regăsesc pe mine. ADORM.

Mă sprijit leneș într-o mână, am obosit să număr orele 11, 10, 9, 8, … Izbesc violent ceasul de perete. M-am săturat de timp și de somn…nu mai vreau să ADORM. Vreau doar un cuvânt, vreau un ÎNCEPUT.

Ora 11, 10, 9, 8, …Oare unde mi-e ceasul, am adormit pe birou, printre foi albe, mă ustură ochi…Prefer să-i țin închiși, oricum nu prea mai e lumină afară!

Editorul enervat, la telefon:”- Spune-mi, la ce capitol ai ajuns?”

EU: ”-Stai puțin să mă uit…” E întuneric în cameră! Caut în grabă pe birou, printre zeci de hârtii…Mă frec mereu la ochi. Ce-i cu mine? Unde naiba am pus ciornele? Amețesc și mă pierd, nu ADORM… mă pierd în întuneric!

***

“-De 8, nu, 9, 10, ba nu, cred că de 11 ani, scrie la această carte, la “Imaginarium” șoptește trist o voce de femeie ”

 “ – Ce păcat că s-a întâmplat așa!”

Simt miros de spital … Aud ca prin vis mai multe voci, dar nu văd pe nimeni … Am luat-o razna, ce-i cu mine! Încerc să mă trezesc! Ce noapte e afară! Vocile se aud de pe un culoar, însă la mine ajung ca un urlet de fiară din sălbăticie.

“- Din păcate nu mai putem face nimic! Ochii nu-l vor mai ajuta de acum înainte! Am făcut tot ce era omenește posibil!”

“- Adică , domnule doctor, vreți să spuneți că e ORB?”

“- Din păcate, DA!” răsună glasul bărbatului, ca un verdict dur, dar incontestabil. ”

„- Cum să-i spun oare asta fiului meu?” Femeia își înghiți într-un plâns sfâșietor vorbele! Nu reușesc să disting niciun sunet. Stai puțin… Mama?! Ce vis ciudat! Sărmana femeie! Ecoul vaietului ei îmi dă fiori. Mă simt însă liniștit și împăcat! Simt că am reușit, dar nu știu ce…E noapte afară și nu-mi pasă de nimic, mă simt bine cu mine!

Întunericul nu mă mai sperie de mult timp. Noaptea e pentru mine un imens alb orbitor! Aștept cu nerăbdare ziua de mâine să scriu…Aștept să număr ora 8, 9, 10, … Aștept să-mi respect promisiunea … virgulă, nu punct!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s