UNDE NE SUNT ROMÂNII?

UNDE NE SUNT ROMÂNII?

Românul adevărat este ALTFEL: un om drept, cu demnitate și credință. Un om mândru, cu sufletul mereu la ţara și la familia lui.

Eu așa îl știu și așa îmi închipui, că a rămas, indiferent, pe unde viața îi poartă pașii. Distanța nu anulează niciodată sentimentele și credința în Dumnezeu. Distanța nu destrămă niciodată mândria de a fi român.

DAR… pentru că acest „DAR” ne stă parcă alături în fiecare moment al existenței, am observant în ultima vreme, un lucru trist. Persoane, care, renunțând la România, încep, uşor, dar sigur, să-și dezbrace și haina de român. Ori, din câte înțeleg eu, identitatea ta, ca om, nu se pierde niciodată, indiferent cu câte ape ai încerca să o speli. Ea e pecetea.  Ea reuneşte un Ştefan cel Mare, un Mircea cel Bătrân, un Mihai Vitezul, un Cuza, o regină Maria,… niște eroi căzuţi pe front, niște eroi pierduţi în Revoluţia din 1989, niște eroi ai zilelor noastre! Lista nu are nici început şi nici sfârşit, ea se întinde pe secole de istorie și credință.

Nu sunt numai vorbe mari. Sau absurdă emfază.

Am observat o revoltă mocromâniunor români  împotriva valorilor, care ne definesc ca oameni pe pământ, ca oameni printre ceilalți oameni. A arunca cu noroi și vorbe grele în valorile noastre înseamnă a ne desființă pe noi ca popor. Unora,  depărtarea de casă, le dă un curaj nebănuit de a nega tot ce a rămas frumos pe aceste pământuri. Cine îi  vede, acolo unde sunt, cum se schimonosesc când vorbesc de românii și țara lor, rămâne înmărmurit. După cum am spus, este doar o modă a acestor zile, dar moda este trecătoare. Sper ca aceştia să fie acoperiți de valul celor, care, deși plecați departe, trăiesc cu lacrimi în priviri bucuria aflării unei vești despre cei dragi lăsați acasă. Sper să fie asimilați celor, care caută de sărbători, cu răsuflarea tăiată, o biserică să se închine și să se roage, să primească împărtaşania unui preot român, cu har…

Să rămână ceea ce a fost și va fi mereu … ROMÂN.

Mă revoltă cei care, acolo, se leapădă mult prea ușor de lucrurile și comorile sufletești, cu care s-au născut, dar mă bucur, că sunt mult mai mulți cei cărora nu le este rușine să vorbescă românește prin orașele, pe unde se stabilesc, sau să spună că sunt români, angajatorilor, de la care urmează să-şi primească o pâine.

Ei sunt acolo…DAR …

Mă revoltă cei care, aici, în ţară, pierd din vedere esenţa lucrurilor! Ne deranjează oamenii și, neştiind cum să o spunem, alegeam să lovim ce avem mai de preț – credința. De zile bune observ, cum nemulțumirea pierde din vedere drumul drept și o coteşte brusc, pe poteci obscure. Oamenii au ajuns, din cauza altor oameni, să uite de taine străvechi, să uite de miracolul din sufletul nostru în noaptea Învierii sau a Nașterii divine, de spovedanie și de miracolul primit de un prunc prin lăsarea lui în apa sfiinţită, de rugăciunile făcute cu mâinile împreunate și cu privirea spre cer, atunci când ne luăm la revedere de la cineva drag sau atunci când ne e greu. Ne dezamăgesc oamenii, într-adevăr, dar, cu credința, ce avem? Nu am auzit niciodată, spre exemplu, un catolic să-și nege Dumnezeul si să se lepede atât de ușor de credința lui. La   noi, în aceste zile, lepădarea este o modă, dar, am credința, că moda este trecătoare și că, undeva, în adâncul sufletului nostru, gândul ne zboară tot la Dumnezeu, atât la bine, cât și la greu. Păstrez in suflet o speranță, când îmi văd copilul, cum, seară de seară, spune în șoaptă o rugăciune, atât pentru el, cât și pentru fratele lui mai mic.  Motivația: să am un somn liniștit, fără vise urât; să știu, că peste noapte, Cineva îmi este alături.

Oamenii mă revoltă și pe mine, pentru că strică, intenţionat, ceea ce alții s-au chinuit să facă secole de-a rândul…

Sunt un om cu credință, dar nu îmi plac extremele. Merg din când în când la Biserică, dar, fac parte dintre cei, care aleg să se bucure și să se roage la Dumnezeul din sufletul lor. Am învățat să prețuiesc mai mult ceea ce se află dincolo de clădirea unei Biserici, de lemnul unei icoane sau de faţa preotului venit cu crucea la ușă casei, în zile de sărbătoare. Oamenii greșesc, dar credința rămâne orice am face noi…Ea nu trebuie ștearsă, nu avem cum. Prin botez, am primit o taină … ar fi minunat să o putem lasă să ne stea alturi o viață, să ne conducă pașii …Viața este oricum grea și ne încearcă la fiecare pas… Dar ea, credința, că și numele de ROMÂN, nu ne va trădă niciodată. Noi, ne trădăm! MARE PĂCAT!

Unde ne sunt românii?

Mă gândesc doar ce se va alege de cei ce vin în urma noastră, în aceste condiții, dar mă consolează gândul , că asemeni fiului meu, mai sunt mii de mânuțe care se împreunează seara, la culcare, pentru a spune, într-un fel atât de cald și pur, o rugăciune. Să învățăm, iarăși și iarăși, din exemplul lor, al copiilor. Acolo încă mai există ceva divin și nealterat, ceva, pe care unii dintre noi încearcă să-l șteargă obsesiv cu buretele. Nu aveți cum, este stigmatul vostru și al nostru ca neam!

Am întâlnit până acum doi oameni, pentru  care  scriu aceste vorbe, cu atâta emoție. Unul, din păcate, nu mai este aici lângă mine. Dar încă simt pe un umăr o mână care mă apasă a încurajare. Era bunicul meu. Modelul meu. N-o să uit niciodată lecția primită într-o dimineață de duminică. Noi nepoții  gureși, strânși la masă, pregătiți pentru micul dejun, am fost apostrofați de vocea lui impunătoare: “Omul cu credință mai întâi mulțumește că are unde să se așeze și ce să bage în gură, că are încă o zi de liniște și o viață întreagă de trăit. Ridicați-vă și rugați-vă!” Așa ne vorbea bătrânul meu bun, în ia lui cea albă, pregătită mereu cu grijă pentru zi de sărbătoare! În semn de respect și mulțumire. Pentru Dumnezeu. Nici el, bunicul meu, nu a fost un om al extremelor. Pe frontul unde a luptat, oamenii aveau biserica în suflet și se rugau neîncetat…Să revină acasă, la cei dragi…Să traiască sau să moară cu demnitate români…Iar el, aflat la granița dintre lumi, cu răni adânci, a primit o a doua șansă. Cu siguranță, rugăciunile i-au fost ascultate!

Cealaltă persoană, căreia nu îi voi da numele, este un preot cu har, un om făcut să le vorbească celorlalți cu căldură despre ce  înseamnă adevărată credință. Un om, pe  chipul căruia am văzut emoția și fericirea, atunci când a ridicat spre Dumnezeu, cu lacrimi în ochi, primul copil botezat! Nici el, nu este un om al extremelor, este doar un om care știe trăiască frumos și demn, în tradiția primită de la părinți.

Să ne străduim să păstrăm printre noi cât mai mulţi astfel de oameni, astfel de modele!

Românul adevărat este ALTFEL: un om drept, cu demnitate și credință. Un om mândru, cu sufletul și gândul mereu la ţara și la familia lui.

Mulți simt că nu își vor șterge, din suflet, prea curând bunicul acela român adevărat…Țăranul îmbrăcat în ie și ițari, în zi de sărbătoare! Mă înclin…

romaniainterbelica.memoria.ro

Anunțuri

Un gând despre &8222;UNDE NE SUNT ROMÂNII?&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s