COPILĂRIA DIN TRANŞEE | STRIGĂTUL MORŢII

joi, 29 octombrie 2015

INTRO

Scurt discurs: Ne jucăm de-a viața. Ne purtăm mai ceva ca zeii. Credem că le-am văzut și le știm pe toate. Avem încredere totală în puterea noastră. Ne jucăm și credem. Realizăm prea târziu că lucrurile stau ALTFEL.

Am avut ocazia să aflu o poveste reală. O poveste de viață, care merită ascultată cu sufletul deschis și cu mintea limpede. E acel ceva, cu care nu-ți permiți nici să glumești. Un om, ajuns acum în pragul bătrâneții, mi-a vorbit despre copilăria lui marcată de lacrimi, sirene și tranșee. Ne jucăm de-a războiul fără măcar să ne închipuim vreo secundă, cum te marchează pe viață, numai fiorul rostirii acestui cuvânt abominabil. Oamenii de azi care au trecut prin acele focuri cumplite, copii de ieri care lăsau durerea și grijile în seama părinților, în seama mamelor rămase singure.  Iată modelele mele. Ei știu să prețuiască o clipă de fericire, un moment de liniște, o fotografie prăfuită din sertarul cu amintiri. Ei știu, acum, la bătrânețe, cum trebuie simțită și prețuită viața. Noi, bufonii zilelor nostre, nu… Noi preferăm să purtam măști, să ne prefacem, să aruncăm vorbe la întâmplare și să luăm în râs ce a fost…

Ne ascundem plini de lașitate după sintagme tocite:”nouă nu ni se mai poate întâmpla…”

Povestea continuă … ALTFEL

 

COPILĂRIA DIN TRANŞEE | STRIGĂTUL MORŢII

SUBIECT: Veronica Matiushin

FAMILIE: mama casnică, tatăl – tipograf, “Monitorul Oficial” (sucursala Chişinău)

SCURTĂ POVESTE DE VIAŢĂ: Provine dintr-o familie aproape obișnuită, din Chișinău. Spun aproape, pentru că de-a lungul timpului, tiparele au fost sparte, prin căsătoriei bunicilor ei – Robert, un tânăr polonez, și a Claudiei, o frumoasă româncă.

2

3

Fotografia de mai jos, pe lângă vârstă considerabilă, pe care o are (peste o sută de ani), deține si o mărturie făcută să zdruncine echilibrul unei societăți încărcate de canoane si rigurozitate – refuzul autorităților din acea vreme de a-l înainte în grad pe tânărul ofițer, sub pretextul că era catolic.

1

Poate nu le dăm importanța cuvenită, dar aceste răspântii vin din trecut să prevestească un viitor ALTFEL

miercuri, 2 septembrie 2015

“Dragă Mihaela,

Am promis să scriu câteva rânduri, dar a trecut mult timp de atunci și din diferite motive nu m-am așezat la masă să scriu. Am dat vina ba pe căldură, ba pe vremea noroasă sau pur și simplu mi-a venit greu să mă hotărăsc. Provin dintr-o familie modestă, cu părinți tineri care s-au iubit și s-au respectat toată viața lor. (…)

0

Îmi amintesc cu drag primii ani ai copilăriei. Atât de frumoși.

4

Până în cumplitul an 1940, când toată viața liniștită mi-a fost iremediabil tulburată. Am în minte o scenă, pe care nu o voi uita niciodată: într-o zi mergeam cu mama de mâna pe stradă, când am auzit zgomot de avioane. Apoi le-am văzut pe cer siluetele metalice. Din ele cădea ceva. Se așternuse o liniște ireală. Puțin mai târziu am aflat că acel CEVA erau de fapt BOMBE. Locuitorii orașului au început să se agite, să alerge spre gară. Toți își duceau diverse bagaje încropite la nimereală spre trenuri. Alții fugeau fără o destinație anume.

Paradoxal! Noi am rămas pe loc! Nu ne mai puteam duce nicăieri. Armata rusă invadase totul, cu armament de luptă, cu tot ce presupune linia frontului. De partea cealaltă, armata română. Rușii s-au instalat oriunde; au deschis școlile și au obligat copiii să meargă să învețe în limba lor. Eu nici nu împlinisem șapte ani. Mama m-a înscris în clasa întâi.

Tot ce îmi amintesc este acel sentiment devastator că nenorocirile nu mai conteneau. 1940 a fost și anul celui mai mare cutremur de la noi. 7,7 magnitudine. Eu am trecut primul hop, scăpând cu viața. Era noapte și tata m-a luat în brațe, ieșind în curte. În timp ce pășea peste prag, un bolovan din casa vecină s-a desprins și i-a căzut pe umăr. Un colț mi-a atins și mie capul provocându-mi o rană mare. Mult sânge, multă spaimă și multă durere. (…) Tata și mama au fugit din oraș, tratându-mi rana într-un spital de campanie de pe linia frontului.

Tot în 1940, armata română a început să spargă graniţa cu Rusia. A rămas vestit în istorie, ordinal dat de mareșalul Antonescu: “Soldați, treceți Prutul!”.

Soldaţii români au atacat, iar cei ruşi au început să se retragă. Căutau barbați tineri, pe care să-i folosească la muncă. Tata s-a ascuns o vreme, dar într-un târziu a trebuit să cedeze și a fost ridicat. A mers mult pe jos, a trecut granița, în România. Drumul era pustiu, satele de asemenea. Oamenii se ascunseseră din calea urgiei. Câmpurile zăceau neculese. La un moment dat, tata s-a hotărât să evadeze și a fugit prin porumb, cu un alt tânăr care-i era alături. Așa a început întoarcerea spre casă!    Mi-aduc aminte, când l-am revăzut, cu picioarele rănite şi pline de sânge. Eram la poartă, iar mama prin oraș, în zonele, unde veneau cei fugiți. Românii l-au ajutat să obțină actele necesare, care dovedeau că a fost luat forțat la muncă.

Încet-încet, lucrurile au început să se liniștească, frontul depărtându-se spre Rusia. Din păcate, românii au fost înfrânți la Cotul Donului. Moartea câştiga iarăși teren. Printre cei dispăruți se afla și fratele mai mic al tatălui meu. Lumea a început să se refugieze din nou. Acum parcă erau și mai mulți. Plecau cu trenuri de marfă, cu mobile, cu foarte multe lucruri. Tata a fost concentrat și a plecat cu tot cu utilajele, la care lucra.

6

Noi am rămas pe loc, cu speranța, că într-o zi, va veni să ne ducă într-o zonă mai sigură.

5

A fost perioada cea mai grea! (…) Foametea ne încerca din ce în ce mai mult! Mâncam mult sparanghel, căci în Basarabia creștea și în sălbăticie, precum urzicile la noi. Se vindea cel mai ieftin.

În oraș au venit nemții. Toate instituțiile românești au fost imediat evacuate. Orașul nu mai avea nicio administrație românească.

Totul se transformase în front. Bombardamente. Moarte. Înainte de a fi luat, tata a făcut în grădina casei un tranşeu, pe care mama l-a acoperit cu scânduri și paie.

Adăpostul pentru noi, copiii din tranșee!

Când începea bombardamentul, fugeam în gradină! Într-o noapte au venit avioane americane și au început să bombardeze periferia orașului, acolo, unde rămăseseră bărbaţi, femei și copii. Eu și mama stăteam într-o casă, care avea două geamuri spre stradă, iar când am auzit bombele am fugit în adăpost, mama închizând ușa cu lacătul.

Au bombardat toată noaptea. Cădeau schije pretutindeni. Dimineață, când ne-am întors în curte, geamurile casei erau căzute înăuntru, din cauza suflului unei bombe care căzuse peste casa de peste drum. Acolo locuiau doi bătrâni imobilizați la pat. Bomba a căzut pe ei. La noi suflul exploziei a intrat pe fereastră și a ieșit pe ușă, dărâmând-o din balamale. Nu se mai putea locui în ea. Mama a mutat tot ce se putea în camera bunicii, care era mai aproape de grădină. A luat o masă mare cu tăblia groasă, a făcut așternut sub ea. Dormeam acolo.

Eram chiar pe linia frontului. Se dădeau lupte nesfârșite. Orașul era plin de nemți. Aceștia umblau din curte în curte, căutând case mai liniștite și mai curate, unde să se poată odihni peste noapte. Când intrau în curte, noi, copiii (patru fetițe și doi băieți – eu și prietenii mei, din vecini), ne instalam la ușa, unde se opreau ei. Nemții plecau, când auzeau copii, căci nu suportau gălăgia; spuneau:”Die Kinder, die kinder!” (trad.germ. ”Copii, copii!”) și mergeau să caute adăpost mai departe.

7

Într-o noapte a venit tata, nu știu cum a reușit, să ne ia la București. Am împachetat cu mama toate lucrurile strict necesare: saltele, plăpumi, covoare, haine și vesela strict necesară. Totul era pus în cufere, saci, baloturi. A doua zi am plecat cu căruță, la gară!

Gara era pustie! Pe o linie era garat un tren militar, cu vagoane platformă, unde se aflau tunuri, tancuri, muniție. Vagoanele erau păzite de soldați români, care se retrăgeau spre interiorul țării. În faţă, unde era locomotive, găseai câteva vagoane-clasă pentru ofițeri și soldați, care se odihneau, când aveau ceva timp liber. Tata a intrat în primul compartiment, unde a îngrămădit toate bagajele. Nu-mi mai amintesc bine toate amănuntele, știu cum stăteam eu, într-un colț, cu o păpușă în brațe. La un moment dat, a venit un grup de soldați, să se odihnească și când au văzut compartimentul ticsit de atâtea lucruri, plus un copilaș și o bătrână ( bunica mea), au dat din mână, în semn că “lasă-i” și au mers mai departe. Restul drumului l-am uitat…s-a șters cu totul! Știu numai că am ajuns, într-un final, în gară, la Chitila. Trenul militar nu intra în Gara de Nord, ci mergea mai departe. Am coborât cu toate bagajele. Tata a luat o căruță, în care ne-am urcat toți și am plecat spre București! Am străbătut orașul din Chitila până în Vitan. Acolo am tras la o casă, unde proprietarii erau refugiați. Am stat acolo un timp scurt.

Bucureștiul era bombardat!

Veneau americanii, bombardau rafinăriile și depozitele cu petrol, apoi dispăreau. La un moment dat a venit sora proprietarului, cu soțul ei, care era boier, undeva pe Valea Prahovei. Avea acolo moșie și pământ. Era bogat. A venit cu mașină și    ne-a luat pe mine, mama și bunica! Am plecat undeva spre Băicoi. Ei se refugiaseră la ţară. Ne-au găsit și nouă adăpost, la niște țărani, care locuiau peste drum de ei. Dormeam noapte în casa țăranilor, iar dimineață mergeam în casa boierului. Acolo veneau alimentele și se prepara mâncarea. Am rămas un timp acolo, era o pădure aproape. Mergeam cu mama să strângem alune.

Tot în acea pădure se afla și o unitate de nemți, care stăteau în corturi. Treceam adesea pe lângă ei. Nu ne spuneau nimic. Nouă copiilor ne mă dădeau pâine și cutii cu bomboane.

Totul până într-o zi, când, dimineața, mergând ca de obicei, în casa de peste drum, am aflat că boierul și soția sa dispăruseră, deși mașina era tot în curte. Nimeni nu știa nimic. Mama și-a dat seama că nu mai puteam sta acolo. Am plecat prin pădure, peste dealuri. Nemții dispăruseră și ei în mare grabă, lăsând totul în urmă lor. Am ajuns la o casă de la marginea unei localități. Am poposit acolo puţin, până când s-a interesat mama cum puteam ajunge la calea ferată. A doua zi, am luat-o de la capăt: am început să coborâm dealurile, până când am ajuns la un canton CFR.

Pe linie era garat un tren de marfă. Nu avea vagoane-clasă. Mama a vorbit cu mecanicul de locomotive și el    ne-a luat în cabina lui și a fochistului. Eu, mama și bunica!

Așa am ajuns din nou în București. Nu mai țin minte toate amănuntele. Acolo încă mai cădeau ceva bombe.

Se întâmplase ceva. Era 23 august. Probabil atunci era momentul când se semnase armistițiul. Nemții, care până atunci erau aliații noştri, ne-au devenit brusc, dușmani. Nu știu ce se întâmpla prin oraș, căci stăteam numai în casă. Încet-încet, s-au întors refugiații. Printre ei și proprietarii care ne-au lăsat să stăm acolo peste iarnă, urmând ca primăvara să ne mutăm.

Eu am început clasa a IV-a primară.

În 10 mai 1945 s-a anunțat victoria și terminarea celui de-al doilea război mondial.

Eu aleg să mă opresc aici cu scrisoarea. Mai spun doar atât: a început pentru familia mea o perioadă grea de acomodare, de organizare a unei vieți pașnice, cu multe lipsuri!

8

                                              Cu drag,

                                                          Veronica.

FINAL DE POVESTE: Războiul a marcat-o, dar a ales să-și trăiască viața demn și frumos în Bucureștiul, care I-a devenit adăpost în vreme de război și pe care prima dată l-a străbătut în căruță alături de părinți. Nici trenurile în care și-a ascuns o mare parte din amintirile copilăriei nu părăsit-o… Întâmplarea face ca meseria de inginer în proiectare să o aducă în preajma lor, lucrând o mare parte din viață la Atelierele CFR Grivița, fabrica de căi ferate (http://www.grivita.ro/despre-noi/scurt-istoric/3005.html)

Un lucru este clar: există viață după războaie și sunt încă multe peroane, pe care nu am coborât să le cunoaște…Povestea continua!

Anunțuri

Un gând despre &8222;COPILĂRIA DIN TRANŞEE | STRIGĂTUL MORŢII&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s