SCENA DIN SPATELE SCENEI

joi, 1 octombrie 2015

SCENA DIN SPATELE SCENEI

Când oamenii întâlnesc arta

“Timpul există, pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp”

(Sursă: Albert Einstein)

Omul și ceasul lui imens, cu ticăit amețitor. Omul și iluzia lui de a fi om, o silueta ambulantă de carne și un ocean nemărginit de speranțe. Timpul este cel care dă muritorului iluzia de a putea să-și strângă în pumni propriile minute și secunde. Este conștient că pe acelea, care-i alunecă printre degete, le va pierde definitv, în deșertul din spatele existentei limitate. Restul se va îneca în imensitatea arzândă a mării de nisip și praf! Omule, îți mai rămâne o șansă…Să-ți rostești privirea spre trecut! Reîntoarcerile aduc inevitabil după ele o serie întreagă de emoții și sentimente ascunse până atunci în sertarul cu amintiri din sufletul fiecăruia.

2003

Un an plin de emoții, când oamenii au întâlnit arta.  Am reușit să-mi țin promisiunea fată de dragul meu bunic. Am devenit reporter. El nu a mai avut zile să mă vadă, dar bunica m-a primit în brațele slăbite, cu ochii în lacrimi, privind reușita mea. Nu vreau să transform aceste rânduri într-o aridă laudă de sine. Nu voi povesti cum i-am cunoscut pe Dinică, Beligan și Moraru. Nu voi dezvălui ce sentimente m-au învăluit când am stat de vorbă preț de câteva clipe cu Sergiu Nicolaescu sau cu Mircea Daneliuc. Nici cum îmi răsunau în suflet muzicile vii ale lui Tudor Gheorghe, când îl priveam cu răsuflarea tăiată, în timp ce-i luam un interviu. Momentele acestea fac parte din intimitatea unui jurnalist care întinde curajos microfonul unor Umbre. Imense perdele de abur de geniu! Aleg să rămân ancorată printre cei asemeni mie. Aleg să vorbesc despre OAMENI. Despre punctele mici care dau conturul UMBRELOR. Despre cei, pe care nimeni nu-i vede și nu-i aude. Despre vocile mute, care dau tonul marilor opere.

2004

S-a întâmplat să am un interviu cu Mihai Dinvale, directorul al Teatrului Mic. Mă pregăteam împreună cu echipa să așezăm aparatura, când aud în spatele meu o voce stinsă: “Doar pe ei îi vedeți și îi admirați. Dar nimeni nu a fost vreodată interesat de puterea umerilor acelora, care îi susțin din spate și pe spatele lor. Nimeni nu ne vede și nu ne aude poveștile. Doar noi îi cunoaștem cu adevărat. Noi respirăm arta lor. Noi suntem una cu scena, cu actorii; cunoaștem fiecare scârțâit al ei și fiecare apăsare a pașilor lor, de zeci de ani…Suntem necondiționat alături de ea, de ei. Mereu cu răsuflarea tăiată. Mereu cu gândul bun că un imblod constructiv pentru geniul din fiecare. Noi plângem și radem alături mereu. Dar pe noi nu ne știe nimeni. Nici când plângem, nici când râdem. Noi suntem CEVA-ul din  spatele cortinei. De noi nu s-a scris nicicând nimic, nu suntem ca ei…  Noi suntem oamenii banali, cu preocupări trecătoare, care ne odihnim zilnic la umbra lor, la picioarele goale ale ARTEI.” Ce pledoarie! Cat patos! Am rămas fără glas!

ECCE HOMO!

M-am întors automat să cunosc SCENA DIN SPATELE SCENEI! Un domn între două vârste, mașinist de profesie, îndrăznise să răbufnească într-un mod atât de frumos!  M-am înclinat în faţa lui, precum în faţa unui mare actor! Am vrut să-l aplaud, dar liniștea sălii m-a redus la tăcere. Consolările nu își aveau rost!Directorul a zâmbit, coborându-și privirea…Am găsit de cuviință să-i fac o promisiune. Ca de la un om mic la altul. Cândva voi scrie despre el, despre OMUL cu ființă tremurândă, care privește cu lacrimi în ochi, seară de seară, ACTORUL. I-am promis o recompensă de câteva rânduri și zeci de cuvinte rupte din suflet, care se vor așterne pe o coală albă doar pentru el, OMUL. El va deveni EROUL meu. Al scrisului meu. Atât cat mă pricep și eu, care stau încă, la rând, în anticamera celor cu mâini de aur, a celor care cunosc taina scrijelitului peniței pe hârtie. Eu, ascultătorul fidel al spuselor sale cu talc. “Sunt niște povești vii, a continuat acesta. Scena e adevărată lor lume, unde trăiesc și simt cu adevărat. Aici, dincolo de Cortină, de scenă, sunt timizi, se bâlbâie, se fâstâcesc, roșesc! Uneori uită să plângă, uită să râdă… Acolo dau totul. Aici trec pe lângă noi ca umbrele tăcute, ca niște fantome din alte timpuri, obosite de un drum atât de lung. E greșit ce cred unii, că pe scenă se improvizează…Un actor născut cu harul ăsta, improvizează în viața de zi cu zi. Pe scenă, este el, cel real. Cel bun sau cel rău, cel timid sau cel curajos, cel mare sau cel infim. Pe scenă nimeni nu obosește, în viața, de după, cade epuizat de rutină, de trăiri mărunte, de goliciunea sufletelor…Noi îi dărâmăm. Noi oamenii mici, cu priviri înguste. Deși acum par revoltat, mă consider totuși un om născut sub o stea norocoasă…Încerc zi de zi să învăț de la ei … viața! Când dau noroc cu ei dimineață…ce sentiment ciudat mă încearcă mereu! Ai simțit vreodată când țineai  o scoică între palme, că un val imens se revarsă prin tine…cam așa e și cu salutul lor, strângerea mâinilor te face să  simți cum arta te înalță mai mult și mai mult…În fiecare clipă…

 “Actorii caută respingerea. Dacă nu dau de ea, se resping singuri”

(Sursă: Charlie Chaplin)

2013

Râşnov. Un cavaler din alte timpuri ne taie calea. Ne invită să-i ascultăm povestea. Petru își ridică privirea mirată spre el… Ajuns la vârsta amintirilor, Samo îți deschide o lume aparte, învăluită în istorie: ne-a purtat pașii pe urmele marilor noștri actori, acolo pe platorurile de filmare, ne-a creat iluzia că ascultăm indicațiile regizorilor, că am devenit, preț de o clipă, părtași la tainele Umbrelor…Pentru piticul nostru, erau evident numai povești cu armuri, cu arbalete, cu săbii și coifuri. Pentru el – Samo, omul din umbra lor, erau însă amintiri de-o viață, pe care le împărtășea cu drag, oricui trecea pragul cămăruței amenajate în chip de muzeu…Pe ”Nemuritorul” din Cetatea Râşnovului, l-am regăsit și în 2015, contopindu-se definitiv cu acele ținuturi, cu Ţara Bârsei, asemeni florii de colţ de la intrarea în “locul” său tainic, donate de o familie de pe undeva din tară…

“Dacă un țăran își umple hambarul cu fân, va avea parte de șoareci. Dacă îl  lasă gol, va avea parte de actori.”

(Sursă:Walter Scott)

adevarul.ro

 Într-o zi, i-am văzut stând așa, pe-o bancă. Într-o zi, am avut norocul și onoarea să pășesc pe aceeași scenă cu ei. Într-o zi, am respirat aerul geniului lor. Exercițiu de concentrare! Așteptau aripa artei să-i învăluie pentru încă o seară fantastică! Povestea acestui moment unic, mi-a istorisit-o, în șoaptă, cel mai emoționat om din spatele scenei – regizorul Grigore Gonţa. Într-o zi… “Nu vă pot lăsa să le vorbiți acum…Se concentrează! E ritualul lor de dinaintea oricărui spectacol! Să nu vă suparăți! Așa stau unul lipit de altul, dar nu-și vorbesc și nu se privesc. Se uită fix spre sală! Atât! Nici eu nu le vorbesc. Îi las muți, numai ei, cu gândurile lor! Așa sunt actorii! Noi rămânem în spate!” Vorbe spuse cu drag și cu un profund respect, chiar de la cel care le îndrumă geniul în fata spectatorilor. Un OM pentru care merită să lași mereu un proiector aprins în spatele scenei…Un suflet rupt din artă și lipit precum timbrul pe sutele de piese puse în scenă, cu atâta devotement!

“Actorii nu sunt decât rezumatele, cronicile prescurtate ale vremii!”

(Sursă: William Shakespeare)

Cum aș putea încheia…această poveste vie, pe care am scris-o cu atâta emoție în suflet, decât cu gândul, la cel căruia i-am promis că mă voi strădui să ajung, unde sunt acum. Bunul meu.

7

Petre Prunaru, sergent in regimental 8, compania batalionul 2…

Omul și Umbra copilăriei mele. N-a întâlnit arta, n-a susținut genii, a umblat doar pe o scenă mai crudă și mai umană decât toate cele descrise mai sus. Războiul a fost teatrul și filmul lui…A trăit și a suferit printre alți oameni ca el, zile și zile la rând… N-a fost protagonistul unui film mut, ci unuia dramatic, cu explozii asurzitoare, cu răcnete cerșind mai mult moartea decât viața din tranșee…A fost o altfel de SCENĂ…Fără regie, fără scenariu…Nu a vorbit aproape deloc despre  cum a fost acolo. Orice întrebare se izbea automat de un zid al tăcerii. Până într-o zi, când ajuns la o vârstă considerabilă, și-a deschis sufletul. A vorbit ca pentru sine. Cuvinte rostite mai mult șoptit, parcă pentru a se ușura de corvoada unei mărturisiri tainice. Monologul de final al piesei lui: “N-am putut să omor pe nimeni…Cum să împușc oameni, păi ce eu eram vreun Dumnezeu…  Eu eram OM și atât! Ei erau ca mine… Am preferat să stau eu în bătaia puștii decât să-i împușc pe alții… Era cât pe ce să ajung o umbră! Dar am iubit prea mult viața și ea m-a iubit nespus pe mine”

aplauze_3f60423c15

Iată, cred eu, esența omului din spatele scenei – dă totul, fără a avea pretenția să primească nimic în schimb. Altcineva îi poartă, cu siguranță, de grijă!

“O singură dată am rămas fără cuvinte: atunci când un om m-a întrebat:

”CINE EŞTI?” “

(Sursă: Khalil Gibran)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s