POVESTEA FRUNZELOR

joi, 10 septembrie 2015

POVESTEA FRUNZELOR

Vreţi să ascultaţi o poveste nouă? Sunteţi pregătiţi? Aşaaa … Să începem! S-a întâmplat odată, într-o zi de toamnă. La o fereastră s-a ivit, timid, un năsuc de copil. Abia se zărea din spatele geamului. Răsuflarea acestuia desena, în continuu, uşoare cercuri de abur. Privirea micuţului alerga neîncetat, la fel ca şi gândurile lui. “Ce tablou straniu! Oare ce creioane colorate a folosit pictorul ăsta?“ se gândea băieţelul mirat de agitaţia de afară. “De ce păsările zboară aşa de speriate, de ce copacii se ceartă? Oare de ce sunt atât de supăraţi, încât ajung să se bată între ei cu propriile frunze smulse de pe crengile uscate. De ce, de ce…“ Niciun răspuns… Doar cercuri nesfârşite de abur pe geamul rece…

Vis-à-vis, o altă fereastră … un alt chip! Un bătrân stătea cu privirea aţintită afară. “Ce vreme urâtă!  Of, ce greu e! Nimeni pe stradă! Mă dor urechile de atâta linişte, îmi simt braţele grele de atâta singurătate. Cum erau toamnele de altadată, când alergam printre frunzele proaspăt căzute, când adunam castane şi ghinde, când eram tineri … Ehe! Acum am rămas doar eu şi copacii ăştia bătrâni! Mai au puţin şi cad neputincioşi la pământ, doborâţi de furia vântului. S-au dus anii, ca frunzele, care cad neîntrerupt.”

Între timp, copilul începuse să se ridice pe vârfuri, pentru a cauta, undeva, în zare, un crâmpei de soare. Ştia că nu mai durează mult şi o să apară, vicleanul! Aşa îl păcălea în fiecare zi… Când se aştepta mai puţin, apăru la fereastră, cu un zâmbet larg şi plin de căldura razelor sale. “Te aştept, să ştii, Soare! Haide, vino, goneşte mai repede norii şi vântul…Repede!”

autumn1

“Uşurel… Să mă aşez cu grijă… Hai prietene, încă o dată, mai suportă-mă! M-am cam îngrăşat, nu? Acelaşi scârţâit morocănos al scaunului vechi, de lemn … Eşti mai bătrân ca mine … Ce încet trec orele … Stau aşa mereu. Asta e distracţia mea, de zi cu zi. M-am făcut cam vorbăreţ!Eu…cu mine. E bine că avem subiecte comune! Ne înţelegem de minune!” “Ha ha ha!” Râsul hâtru al omului alungă, preţ de câteva clipe, monotonia peisajului. “La la la…” ar fi răsunat în aer, de la geamul baieţelului, dacă sticla rece nu s-ar fi opus. Nerăbdător, copilul a început să cânte… să deseneze, în urma răsuflării lui, căsuţe din poveşti şi cai înaripaţi şi căpcăuni imenşi… ”Of, acum trece ziua şi soarele n-a ieşit nicio clipă…” Ştia că dacă era frumos, mergea afară cu mama lui şi alerga ore, în şir, printre mormanele de frunze strânse la cotituri de drumuri… Dar, aşa… Pe frigul ăsta… “stau în casă şi mai pierd încă o zi. Degeaba.” Se încruntă, schimonosindu-şi năsucul şi strivindu-l, într-un gest de protest pe geam.

“Lasă că mă fac eu mare şi o să plec de acasă când vreau eu, singur, apoi mă întorc când vreau eu! Numai eu şi nimeni altcineva!”

“Ce bine era, demult, când eram copil, şi alergam cu fraţii mei … fără griji … fără frică … cu tinereţea alături!

maxresdefault

Ne credeam veşnic copii. Hmmm! Ce minciună frumoasă! Nimeni nu ne spunea că încă de la naştere pornisem pe un drum al minciunii sau al vieţii, zic unii, adică cei mai mulţi…” În sufletul lui, bătrânul nostru continua însă să se mintă frumos, continua să alerge, printre amintiri apuse, ca un veşnic copil grăbit şi neatent! Urmărea acum pentru a nu ştiu câta oară acelaşi peisaj cu copaci goi şi frunze uscate… Nu le mai vedea tuşele atent alese. Culorile rămăseseră, pentru el doar, în trecut. Prezentul era aşa, ca un film mut, alb-negru! Omul îşi ridică brusc privirea… Ochii erau puşi la grea încercare… Bătrânul îşi lipi de fereastra nasul încreţit de greutatea anilor!

“Măi să fie! Ia uite un copilaş se uită…se uită la … la mine!” “Tinereţeeee!” strigă bătrânul din toate puterile, agitând în aer o mână, în semn de salut! “Mamă, vreau afară…Mamă vreau soare… Mamă, chemi tu soarele…mamăăăă!!!” “Hei, micuţule, mă vezi?” Bătrânul se trase mai aproape de geam… “Mamă, vino repede, uite cineva se uită la mine, mamăăăă!” Băieţelul răspunse salutului bucuros că, în sfârşit, ziua se anunţa interesantă… “Aha, m-ai văzut…Ce bine, suntem doi, într-o zi de toamnă aşa de plicticoasă… Timpul începe să atârne atât de greu la un moment dat… Acum suntem doi printre frunze şi copaci goi! Facem amândoi aceleaşi gesturi. Mereu la fel… Ca-ntr-o oglindă!” “Mama, vinooo…Uite, nenea ăla îmi zâmbeşte… Pe el trebuie să-l întreb ce fel de creioane colorate a  folosit toamna, când a vopsit aşa caraghios frunzele. Sigur trebuie să ştie…e aşa de bătrân. Abia îl zăreşti, dincolo de fereastra, la fel de veche ca el.” Băieţelul se strâmba, desena în aer păsări, frunze, ramuri … soare! “Vezi câte am învăţat? Ştiu să sar, să alerg să mă învârt, să dansez…să cânt! Mă vezi?” “Parcă ar fi o maimuţică venită la primul ei spectacol de circ … Uite câtă energie, câtă viaţă îi trece până în vârful degetelelor. Doamne, aşa eram şi eu, numai viaţă, numai râs. Râsul ăsta mi-a rămas şi acum, e din naştere, nu îmbătrâneşte…te întinereşte mereu! Şi eu ştiu să imit … un moş   într-un baston, o frunză uscată, un măr scofâlcit.” Fără să vrea, bătrânul aruncă şi el, în aer, gesturi greoaie, cu care descria tablourile sale… “ Ha ha ha, ce tare…Ne jucam împreună deja… Mamaaaa, uiteeee…” În cameră îşi făcu apariţia mama baieţelului, mirată de atâta bucurie şi chicoteli. “ Hei, ce-i atâta distracţie aici, piticule?!” “Mamă, vino, aici lângă mine, mamăăă…uite…” “Ce? Ce-mi arăţi, maimuţico? Nu văd nimic…Numai frunze şi copaci…” “Nu, uite, mamă, uite acolo, la fereastră aceea…uite! “Ce-mi văd ochii?”zise bătrânul uimit.

Privirea i se împăienjeni deodată … ”Mam … Mama, Mamaaaaa!”

“Maimuţico, nu văd nimic, faci glume… hai dă-te jos de la geam, haide, trebuie să dormim…haide, cu mama!” Ochii bătrânului se umplură cu lacrimi de bucurie, de dor! “Mamăăăă!” Tabloul îşi pierdu încet încet conturul… Vântul se repezi flămând peste copaci şi alungă totul în urma lui … Doar două frunze păreau că încă nu s-au săturat de dansul furtunii… două frunze şi un zâmbet de copil, în plină  toamnă!

528461_562236760465009_978028089_n

Înţelepciune: Te-ai uitat azi măcar o dată într-o oglindă? Te-ai privit aşa cum eşti, în realitate? Nu uita acest sfat, pentru că, într-o zi s-ar putea să vezi, dincolo de sticlă, un batrân… Atunci va fi prea târziu…

(Mihaela Popescu, CASA CU INGERI,  Editura Etnous, Brasov,  vol.I, cap. IV, 2015)

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;POVESTEA FRUNZELOR&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s